 |
| Soldat din ''Vechea Gardă'' a lui Napoleon |
În dimineața zilei de 11 aprilie 1814, cariera de mare războinic și conducător a lui Napoleon Bonaparte părea că se încheie. Împăratul francez, în vârstă de 44 de ani, a acceptat capitularea Franței impusă de coaliția uriașă formată împotriva sa, care grupa majoritatea țărilor importante ale Europei de la acea vreme - Marea Britanie, Imperiul Rus, Imperiul Habsburgic, Regatul Prusiei, Portugalia, Spania etc. Printre cele mai importante condiții ale capitulării amintim faptul că Napoleon era obligat să abdice, urmând să fie exilat pe insula Elba, aflată în largul coastelor Italiei (regiunea Toscana, mai exact).
Înainte de plecare, împăratul a cerut în mod expres să i se acorde dreptul de a-și lua rămas bun de la niște soldați cu adevărat speciali pentru el - ''Vechea Gardă'', formată din veteranii campaniilor sale și cei mai buni soldați francezi ai timpului. În curtea Palatului de la Fontainebleau, un Napoleon emoționat peste măsură a mulțumit ostașilor săi:
''Timp de 20 de ani v-am însoțit pe drumul vostru către onoare și glorie. Acum plec, dar....Intenționez să scriu o istorie a tuturor faptelor mărețe pe care le-am realizat împreună. Adio, dragi prieteni. Dacă aș putea, v-aș strânge pe toți la pieptul și la inima mea.''
La auzul acestor cuvinte, generalul Petit și-a scos sabia, prezentând onorul, și a strigat: ''Vive L'Empereur!'' (''Trăiască Împăratul!''), iar soldații l-au urmat, strigând la rândul lor. Când Napoleon a fost luat de acolo, s-a așternut o liniște de mormânt. Lacrimi de tristețe au început să curgă pe obrajii acestor soldați căliți în lupte dramatice. Deși încercau să își mențină calmul, acest lucru era imposibil.
 |
| ''Salutul de adio al lui Napoleon din curtea palatului de la Fontainebleau'', tablou de Antoine Alphonse Montfort © Photo RMN-Grand Palais - G. Blot |
Napoleon a fost cu adevărat atașat de acești oameni: ''Cu toții au fost prietenii mei. De fiecare dată când mă uitam la ei, inima mea era atinsă de dragoste pentru că, pentru mine, ei reprezentau întreaga armată franceză. Acești 600 de bărbați bravi, din multe regimente, îmi reaminteau de acele zile glorioase, atât de prețioase pentru mine. Cu toții purtau răni căpătate...în acele glorioase bătălii purtate împreună. Îi iubesc, așa cum îi iubesc pe toți soldații mei.''
Imediat după acest episod, ''Garda'' a fost desființată, dar nu pentru mult timp, după cum vom vedea.
''Garda'' este, la origine, o combinație dintre ''Garde du Directoire exécutif'' - Garda Directoratului, consiliul format din 5 membri care a guvernat Franța între 1795 și 1799, și ''Grenadiers près de la Représentation nationale'', Garda Legislativului (Adunarea Națională Franceză). Numărul soldaților se situa în jurul cifrei de 1000 și își avea sediul în abația Pentemont din Paris.
În 1799, Napoleon Bonaparte a pus la cale o lovitură de stat și a înlocuit ''Directoratul'' cu ''Consulatul'', un organism format din 3 consuli - Jean Jacques Régis de Cambacérès, Napoleon Bonaparte și Charles-François Lebrun. Bineînțeles că Napoleon era actorul principal al acestui triumvirat - era denumit ''prim consul''. ''Garda'' mai sus amintită a fost de partea lui Napoleon în cadrul loviturii sale de stat și a devenit ''Garda Consulară'' (28 noiembrie 1799).
Garda era compusă din veteranii cei mai căliți în lupte și Napoleon a decis să îi folosească pe acești soldați pe câmpul de luptă și nu ca elemente decorative și de ceremonii. Prima ocazie în care Garda a putut să își demonstreze calitățile a fost Bătălia de la Marengo (14 iunie 1800). Martorii oculari au descris cum soldații Gărzii au avansat cu un curaj nemaintâlnit - bătând pas de defilare - către pozițiile austriecilor și au respins toate contraatacurile acestora cu ferocitate și bravură - ''ca o redută din granit''.
În 1805, Napoleon a fost încoronat ca ''Împărat'', iar Garda Consulară a devenit ''Garda Imperială''. Noul suveran a arătat o grijă aproape părintească față de această unitate, pe care a împărțit-o în 3 eșaloane - ''Vechea Gardă'', ''Garda Medie'' și ''Tânăra Gardă''. Numărul acestora a crescut la 8000, fiind grupați în 4 divizii de câte 2000. La conducerea acestora erau numiți patru generali, cu toții trebuind să dețină titlul de ''Mareșal al Franței''. În timpul campaniei din Rusia, numărul lor a ajuns chiar și la amețitoarea cifră de 100.000 oameni.
Cei care doreau să se alăture ''Gărzii'' trebuiau să aibă o înălțime minimă de 1.80 cm și să fie într-o condiție fizică perfectă. În 1812, majoritatea celor din ''Vechea Gardă'' aveau o vârstă între 30 și 40 de ani și fuseseră alături de împărat încă de la început. Cei din ''Garda Medie'' erau, de obicei, recruți de mare valoare și veterani ai campaniilor militare desfășurate între 1805 și 1809, în timp ce ''Tânăra Gardă'' era formată din recruți tineri, care promiteau să devină soldați de nădejde. Cele mai vestite și respectate regimente, care grupau veteranii cei mai căliți în luptă, erau ''1er régiment de chasseurs à pied de la Garde impériale'' și ''1er Régiment de Grenadiers-à-Pied de la Garde Impériale''. Napoleon a mai creat, pe lângă regimentele de infanterie, și regimente de cavalerie, precum celebrele ''Grenadiers à Cheval de la Garde Impériale'' sau ''Chasseurs à Cheval de la Garde Impériale'', regimentul care se ocupa de protecția personală a lui Napoleon.
Interesant este faptul că, de-a lungul timpului, Napoleon a experimentat foarte mult în construirea acestei faimoase ''Gărzi''. A creat regimente precum ''Régiment de Chevau-Légers Polonais de la Garde'', format, după cum îi spune și numele, din polonezi, ''3e Régiment de Chevau-Légers-Lanciers de la Garde Impériale'', format din tătari și lituanieni și chiar și un mic escadron de ''Escadron de Mamalukes'', format din mameluci (soldați de origine turcică, aflați în Egipt de secole) și adus de Napoleon în Franța după campania din Egipt (1799).
 |
| Regimentul polonez de cavalerie ''Régiment de Chevau-Légers Polonais de la Garde'', în viziunea unui artist contemporan |
Soldații din ''Garda Veche'' se distingeau pe câmpul de luptă și după îmbrăcăminte și echipament. Erau îmbrăcați cu niște jachete lungi și cu niște veste albe, strânse de corp. Pe picioare purtau o pereche de pantaloni albi strânși, care scoteau în evidență musculatura parcă sculptată, dobândită după atâtea marșuri epuizante de sute de kilometri. Cu siguranță că Napoleon a ales să facă acest lucru dinadins, pentru un episod vizual de efect. Dar cel mai important lucru din ''garderoba'' acestor soldați erau ''căciulile'' din blană de urs negru, foarte înalte, la care erau atașate niște cozi, de obicei roșii sau albe, în funcție de regimente. Acest lucru îi făcea și mai înfricoșători (erau deja foarte înalți față de soldații obișnuiți, la care se adăuga și acea căciulă) atât pentru dușmani, cât și pentru cei din armata regulată, care se adresau chiar și celui mai tânăr soldat din ''Gardă'' cu ''domnule''. Unele surse scriu că acești soldați purtau și cercei de aur în urechi.
Ca și armament, soldații ''Gărzii'' (infanteria) erau echipați cu o muschetă ''Charleville Model 1777'', calibru 17.52 mm, care cântărea 4,65 kg și avea o lungime de 1,53 metri. La aceasta era adăugată o baionetă de formă triunghiulară. Cu această armă, cei mai antrenați dintre ei trăgeau 3 focuri pe minut. Acuratețea era destul de bună până într-o sută de metri, dar dacă distanța era mai mare era nevoie de mult noroc ca ei să nimerească un inamic, de unde și nevoie de a atașa baioneta mai sus amintită. Soldații mai puteau folosi o varietate de arme, precum săbii sau pumnale pentru momentul în care lupta se dădea corp la corp. Muscheta se transforma într-o veritabilă suliță atunci când baioneta era atașată. Ofițerii erau înarmați cu o sabie denumită ''Sabre briquet modèle AN XI'', o sabie scurtă, curbată spre interior, precum și un tip de pistol ''Pistolet de Cavalerie modèle An XIII'', fabricat în Saint Etienne. Acesta era folosit la luptele de aproape cu unitățile de cavalerie inamice.
Cavaleria era înarmată cu o muschetă asemănătoare, singura diferență fiind lungimea mai mică cu 25 de cm decât cea a infanteriei. Acest lucru se explică prin faptul că această armă trebuia modificată pentru ca unitățile de cavalerie să poată arma și trage din goana calului. De prisos să mai menționăm faptul că acuratețea nu era chiar punctul forte, motiv pentru care cavaleria folosea mai mult sabia. Cavaleria ușoară folosea o sabie curbată pe interior, cu o lamă de 840 mm, iar cavaleria grea una dreaptă, cu lama mai mare, 970 mm.
Serviciul în cadrul Gărzii era, de asemenea, foarte bine plătit, iar posibilitățile de promovare, mai ales pentru eroism, erau foarte multe. O decizie specială a lui Napoleon stipula chiar că poziția din cadrul Gărzii (soldat, caporal, sergent etc.) era cu o treaptă mai sus decât cea din cadrul armatei regulate. De exemplu, dacă în cadrul Gărzii un soldat era doar un simplu soldat, în cadrul armatei regulate era investit direct caporal. Membrii ''Gărzii'' se bucurau, de asemenea, și de un mare respect din partea soldaților obișnuiți. Regimentele ''normale'' trebuiau să curețe drumurile pe care urmau să circule ''Garda'', trebuiau să ofere onorul acestora și să se oprească din orice activitate ori de câte ori aceștia treceau pe lângă ei.
Deși se spune adesea că fără disciplină nu există armată, în cadrul Gărzii erau tolerate, într-o anumită limită, desigur, plângerile în legătură cu vicisitudinile vieții de soldat. Napoleon a cerut în mod special ca soldații să încerce să închege o relație mai bună cu ofițerii lor, cerându-le acestora să fie mai relaxați în relațiile cu subalternii. S-a creat, astfel, o adevărată legătură de fraternitate, care a contribuit foarte mult la o coeziune rar întâlnită în altă armată și care a fost baza nenumăratelor succese ale acestei unități de elită. Faptul că se puteau plânge despre viața de soldat chiar și în fața ofițerilor, le-a adus membrilor Gărzii și celebra poreclă ''les Grognards'', adică ''Nemulțumiții''.
În ciuda acestei libertăți de expresie, dacă putem afirma astfel, membrii Gărzii se bucurau de un stil de viață mult mai bun ca al soldaților normali. Aveau barăci mai mari, mai spațioase și mai curate. Napoleon chiar a ordonat să se construiască paturi mai mari atunci când a observat că unii dintre ei, mai înalți decât ceilalți, dormeau cu picioarele atârnând în afara patului. De asemenea, aveau cei mai buni medici (șeful ''staff-ului'' medical era celebrul chirurg Dominique Jean Larrey), cea mai bună hrană și băutură.
Membrii ''Gărzii'' erau cei mai apropiați de Napoleon dintre toți soldații acestuia. Împăratul își făcea timp ori de câte ori era nevoie să vorbească cu aceștia și există dovezi care arată ca Napoleon cunoștea numele multora dintre ei. Discuta foarte mult cu aceștia, glumea și le asculta cu atenție problemele personale. De exemplu, un soldat i s-a plâns Împăratului că nu a primit avansarea care i se promisese în urmă cu mai multe luni. Napoleon nu numai că și-a amintit numele acestui soldat, dar a descris clar cum și unde acesta s-a distins prin bravură și eroism, și l-a decorat după cum se cuvenea. Într-o altă istorioară, un soldat numit Jean Roch Coignet povestește că a fost pus să stea de gardă la salonul unde se născuse fiul lui Napoleon. La un moment dat, asistenta l-a rugat să o ajute cu micuțul prinț, care plângea. Atunci când Coignet s-a apropiat și l-a luat în brațe pentru a-l liniști, prințul l-a tras de coada albă care atârna de căciula neagră din blană de urs, începând să se joace cu ea. Coignet a spus că ''a fost unul dintre cele mai importante momente din viața mea''.
 |
| Napoleon și Garda sa, în viziunea pictorului Horace Vernet. Tabloul se numește ''Bătălia de la Jena'' ©Palatul Versailles |
''Garda'' se bucura de toate aceste privilegii în schimbul unui singur lucru - loialitate absolută față de împărat, indiferent de ordinul acestuia. Curajul acestor soldați este legendar, dar nu erau folosiți decât în situații critice sau atunci când dorea să dea lovitura de grație unui dușman învins, așa cum s-a întâmplat în cazul unor bătălii precum cele de la Ulm, Austerlitz, Eylau, Dresda sau Wagram.
După revenirea pe tronul Franței (20 martie 1815), Napoleon a rechemat ''Garda'' sub arme. În conflictul care a urmat, Franța a trebuit să facă față unei coaliții uriașe formată din majoritatea statelor europene. Deși a jucat un rol important în ultima victorie a lui Napoleon, cea de la Ligny (16 iunie), în bătălia imediat următoare, celebra Waterloo, ''Garda'' a cedat pentru prima și ultima dată. Asalturile furibunde ale forțelor prusaco-britanice au frânt, pentru moment, curajul acestor soldați de legendă. Momentul a fost decisiv. Soldații obișnuiți și-au pierdut curajul atunci când au văzut așa ceva și au abandonat lupta - ''Garda se retrage!'', au strigat ei.
Totuși, nu acesta a fost cântecul de lebădă al ''Gărzii''. Se spune că, sub presiunea inamicului, rămășițe ale acesteia, conduse de Pierre Cambronne, s-au reorganizat și au rezistat ore întregi cantonați într-o fermă. Atunci când li s-a cerut capitularea (șansele de scăpare erau zero), Cambronne a rostit celebra frază: "La Garde meurt mais ne se rend pas!" (Garda moare, dar nu se predă!). Unii spun că ar fi fost mai prozaic - ar fi rostit, simplu, ''căcat!''. Dovezi mai noi clamează însă că ar fi vorba de alt general care ar fi condus această rezistență disperată și care ar fi rostit celebrele vorbe - Claude-Etienne Michel.
Imediat după bătălia de la Waterloo, Napoleon a fost detronat și trimis în exil pe insula Sfânta Elena din Atlantic, iar Garda a fost desființată, membrii ei dispărând în obscuritate. Totuși, unii veterani au îmbrăcat uniforma pentru un ultim onor atunci când rămășițele lui Napoleon au fost repatriate și depuse în Domul Invalizilor din Paris (1840).
Aceasta este povestea uneia dintre cele mai cunoscute și importante unități de elită din istorie. De o loialitate și un curaj nemaintâlnit, acești războinici nu au fost și nici nu vor fi vreodată uitați.
Comments
Post a Comment