Garda varegă sau trupele SEAL ale Bizanțului

Diverse tipuri de soldați din ''garda varegă'' - copyright G.Rava FB page

Majoritatea dintre noi am auzit despre vikingi din serialul omonim, dar cum ar fi să vă povestesc despre trupele SEAL ale Antichității/Evului Mediu timpuriu, așa numita ''gardă varegă''? Sau, în greacă, ''Tágma tōn Varángōn''?

Scandinavia nu era un loc prea plăcut de locuit în secolele 9-10 ale erei noastre. Vremea rece și calitatea proastă a solului nu favorizau dezvoltarea agriculturii sau a oricăror alte îndeletniciri asemănătoare, poate cu excepția scurtelor luni de vară. În schimb, acest climat a creat ''the ultimate soldiers'' dacă pot spune astfel - vikingii. Acești bărbați dintr-o bucată se îndeletniceau cu războiul și manifestau un dispreț suveran față de moarte. Mai mult, o căutau cu asiduitate, fiind convinși de faptul că, în cazul unei morți glorioase, vor merge în Valhalla, acolo unde vor sta la masă cu zeii și vor bea cu ei mied și bere până la sfârșitul timpurilor. Sună destul de mișto, nu? 

Începând cu secolul 8, vikingii încep să iasă din matca lor scandinavă și îi găsim peste tot prin Europa. Ba prin Anglia, tăind totul în calea lor, ba prin Franța de astăzi. De fapt, cam orice zonă din Europa de Vest care avea ieșire la ocean. Mai mult, se pare că au ajuns și prin Marea Mediterană, unde au jefuit și au distrus multe așezări și așa bătute de Dumnezeu. Fiind păgâni, nu manifestau nici un fel de milă creștinească față de semenii lor, așa că ivirea la orizont a celebrelor lor nave, ''drakkarele'', trebuie să fi fost o priveliște terifiantă.

Locurile pe care vikingii le-au atacat sau ocupat (link hartă)

Mulți dintre cei ajunși prin Marea Mediterană au prins de veste că ar exista un oraș cum nu s-a mai văzut. Negustorii scandinavi vorbeau despre acest oraș ca despre ''Miklagard'', adică ''marele oraș'', acolo unde există bogății nemaivăzute, cum numai în Asgard, lumea zeilor, mai puteai întâlni. Imaginația războinicilor s-a aprins de îndată și mulți ar fi vrut să ajungă în acel oraș, ca să se convingă cu ochii lor dacă toate acestea sunt adevărate.

Alții însă au mers spre Est, acolo unde au dat de triburile slavilor. Fiind războinici nemiloși, i-au subjugat pe aceștia și au creat o castă de stăpâni, care s-a instalat la conducerea efectivă cam în timpul lui Rurik. Rurik a plecat din Suedia spre Est cam prin 860-862, însoțit de frații săi Sineus și Truvor. A ajuns în zona lacului Ladoga de astăzi, unde a întemeiat o așezare. Sineus s-a stabilit la Beloozero, în timp ce Truvor se pare că în jurul orașului Pskov de astăzi. La scurt timp însă, Truvor și Sineus au murit, iar teritoriile lor au fost încorporate în micul ''regat'' al lui Rurik. Câțiva ani mai târziu, Rurik a întemeiat o altă așezare - Holmgard, Novgorod-ul de astăzi, și a condus de acolo până în 879. Urmașii săi, Oleg și Igor, au mutat capitala la Kiev și au pus bazele așa-numitei ''Rusii Kievene''.

''Rurik, Sineus și Truvor, invitați de localnicii slavi să preia conducerea'', un tablou de Viktor Vasnetsov (1909)

Proximitatea Rusiei Kievene de Marea Neagră și, implicit, de Imperiu, au stârnit pofta vikingilor de a se deda la jafuri și distrugeri. Au atacat chiar și Constantinopolul - Miklagard - de 3 ori, dar de fiecare dată au fost înfrânți. În 874 a fost semnat un tratat de pace, iar de atunci romanii și vikingii au pus bazele unei relații de prietenie, care se va întinde pe o lungă perioadă de timp, marcată însă și de anumite momente de încordare și conflict. O clauză importantă era cea potrivit căreia, dacă dorea, orice războinic putea să servească în armata imperială.

Aproape imediat, varegii au dorit să lupte pentru Imperiu ca mercenari. În 902 aflăm că 700 de varegi au participat la atacul împotriva Emiratului din Creta. În 936, 415 varegi au participat la o expediție în Italia, iar în 955 avem dovezi că au luptat în Siria împotriva arabilor. Tot în această perioadă, acești mercenari sunt primiți în așa numita ''Hetaireia'' (''Însoțitorii''), garda personală a Împăratului.

În 988, împăratul Vasile al -II- lea i-a cerut ajutorul aliatului său, Vladimir I al Kievului, pentru a-și apăra tronul amenințat de multiplele rebeliuni interne. Conform tratatului din 971, încheiat între tatăl lui Vladimir, Sviatoslav, și împăratul bizantin Ioan Tzimiskes, Vladimir trebuia să îi pună la dispoziție un anumit număr de războinici. Vladimir a considerat că se poate dispensa de 6000 de varegi aleși pe sprânceană, pe care i-a trimis lui Vasile al -II- lea. Acest episod este considerat momentul în care ''garda varegă'' devine în mod oficial garda împăratului. Vasile al -II- lea renunță la vechea gardă imperială, pe a cărei loialitate nu se putea baza, și va folosi o mare parte din acești 6000 de războinici pentru a se proteja. De asemenea, împărații care i-au urmat lui Vasile al II-lea se vor baza pe acești varegi timp de mulți ani. 

Seviciul în garda împăratului era considerat o mare onoare, mulți dintre cei care se întorceau acasă plini de bogății și de glorie creând o adevărată migrație înspre Constantinopol, mai ales din cauza așa numitei clauze a ''jefuirii palatului'' - ''polutasvarf''. Când un împărat murea, varegii aveau voie să intre în visteria regală și să ia aur și pietre prețioase atât cât puteau căra. 

Poate că unii războinici de rând se înrolau pentru bogățiile uriașe, dar unii se înscriau doar pentru glorie. Viitorul rege la Norvegiei, Harald Hardrada, a intrat în garda varegă și a luptat sub comanda împăratului în toate colțurile Imperiului: în Mediterana (împotriva piraților arabi), în Anatolia, Irak, Siria și Tracia. Tjodolv Arnorsson, un apropiat (poetul său) al lui Hardrada precizează că acesta a participat la nu mai puțin de 18 bătălii. Potrivit unui contemporan, Stori Sturlusson, Hardrada a devenit comandantul gărzii și s-a bucurat de o mare apreciere și considerație din partea împăraților, în special din partea lui Mihail al IV-lea Paflagonianul.

De acum încolo, timp de aproape 100 de ani, garda varegă va deveni cea mai de temut unitate din armata imperială. Loialitatea lor era mai presus de orice îndoială, ei fiind însă loiali tronului, instituției împăratului, nu a omului care îl ocupa. Totuși, spiritul de sacrificiu era o temă recurentă și varegii nu cedau nici în fața unei extincții totale, cum a fost cazul bătăliei de la Manzikert din 1071. Împăratul Romanos IV Diogenes a fost capturat de Alp Arslan, sultanul selgiucid, asta însă doar după o zi și o noapte în care garda varegă a luptat până la ultimul om pentru ca împăratul să poată fi salvat.

''Romanos IV Diogenes și Alp Arslan'', pictură aflată în Muzeul Militar din Istanbul. Observați faptul că Romanos are mâinile legate la spate.

După cucerirea Angliei de către normanzi, mulți anglo-saxoni au emigrat și au căutat să servească în armata imperială. Alexios I Comnenul i-a primit cu brațele deschise, în 1088 nu mai puțin de 5000 de oameni cantonați în 235 de corăbii prezentându-se la ordinele sale. Cei mai mulți au intrat în garda varegă, care a început să fie numită ''Englinbarrangoi'' (anglo-varegi) drept urmare, în timp ce ceilalți au reclădit și apărat orașul Helenopolis (Civetot) pentru împărat.

Scriitorii greci ai timpului scriau cu o teamă amestecată cu admirație despre acești ''barbari'' cruzi, atât de bine pregătiți și curajoși. Fiica lui Alexios, Anna Comnena, îi denumea ''barbarii cu topoare'' și credea că vin din ''Thule'', un tărâm din nordul Europei. Istoricul Ioan Kinnamos spune însă că ''purtătorii de topoare'' erau aleși dintre locuitorii Britanniei. Ioan Kinnamos scrie însă în secolul XII, atunci când, cel mai probabil, varegii încep să fie înlocuiți din ce în ce mai mult de anglo-saxoni și danezi.

Soldații din garda varegă foloseau, potrivit lui Mihail Psellos, un istoric contemporan cu evenimentele, un fel de bardă, denumită ''barda daneză''. Mai precis, era un topor cu un singur tăiș, cu o lamă în jurul cifrei de 30 de cm și cu o greutate de 1-2 kg. La început, era un topor uriaș, cu o greutate mai mare, care se folosea cu ambele mâini, dar cu timpul s-a renunțat în favoarea unuia care putea fi folosit cu o singură mână (cel despre care am precizat mai sus). În partea stângă, atârnată de brâu, aveau o sabie din oțel numită ''spathion'', asemănătoare cu cele întâlnite în Occident în aceeași perioadă. Pentru a se apăra, purtau în mâna stângă un scut rotund tradițional viking (precum cel din secolul XI), dar începând cu secolul XII au trecut la un nou tip - cel triunghiular. De asemenea, mânuiau foarte bine și arcul. Odată cu trecerea timpului, ca și în cazul toporului care trebuia folosit cu ambele mâini, s-a renunțat în totalitate la această armă înfricoșătoare, varegii preferând o sabie lungă din oțel, pe care o purtau în partea dreaptă.

Potrivit istoricului Alf Henriksson, aspectul lor era completat de părul lung și anumite particularități speciale - aveau un rubin în urechea stângă, precum și niște dragoni imprimați pe armuri și haine. De asemenea, în timpul luptei, fața le era acoperită cu un soi de mască din zale, care le conferea un aspect și mai feroce.

Copyright - Wraithdt profile

Cronicile bizantine vorbesc cu admirație despre curajul acestora și subliniază în mai multe rânduri că această unitate de elită intervenea doar în situații critice sau lupta doar în locul unde era nevoie de ei. Cronicarii timpului scriu fascinați de faptul că ''scandinavii erau înfricoșători atât în ​​aparență, cât și în echipament, și atacau cu o furie nelimitată. Nu le păsa de sângele sau de rănile pe care le dobândeau''. Cel mai probabil, este vorba de așa numiții ''berserkeri'', luptători care își induceau o stare de transă totală prin consumarea unor ciuperci halucinogene sau a unei combinații de plante, una dintre cele mai cunoscute fiind măselărița. Se mai speculează că această transă se datora alcoolului consumat în cantități foarte mari. 

Perioada de glorie a gărzii varege s-a extins până în secolul XIII. În 1259 aflăm ultima mențiune a gărzii varege în ''Cronica din Moreea''. Potrivit acestui pasaje, prințul de Achaia (o regiune a Greciei) a fost escortat de garda varegă după ce a fost eliberat din prizoneriat după bătălia de la Pelagonia (septembrie 1259). Declinul gărzii varege a început atunci când fluxul celor care doreau să lupte pentru împărat s-a redus considerabil mai ales din cauza faptului că Imperiul trecea printr-o perioadă de criză și nu își mai putea permite să plătească atât de mulți mercenari. Spre 1400, mai existau oameni care se intitulau urmași ai varegilor, dar ''garda'' nu mai exista. Perioada sa de glorie apusese.