Povestea lui Diogene și a lui Alexandru cel Mare

Hello, hello, dragii mei cititori. V-a fost dor de mine? Nu v-a fost, știu, dar ''dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu, și dacă nu mă iubiți, eu vă iubesc pre voi. Și am să vin, cu sau fără voia voastră!''

Dar de ajuns cu vorbăria. Haideți să vă povestesc despre un nene tare șmecher din vechime. Un filosof. Hehe, erau și ăștia la modă cândva, la fel ca istoricii și poeții...Ehh, alte vremuri, alte socoteli. Mă rog.

Pe filosoful ăsta îl chema Diogene și era din Sinope (actualmente Sinop, în Turcia). A avut o viață relativ liniștită în copilărie, dar a fost atras de filosofie încă de timpuriu. Dar ce i-a schimbat viața cu adevărat a fost o profeție a Oracolului din Delphi, pe care a auzit-o atunci când a călătorit prima oară acolo. Ce spunea această profeție: că va ajunge să distrugă toate ''nomismele''. ''Nomisma'' înseamnă, în greaca veche, ''monedă''. Și ce a făcut eroul nostru? A luat profeția mot-a-mot și s-a apucat de falsificat bani împreună cu tatăl său, Hicesias, care era un soi de bancher antic. Le-a mers cât le-a mers, dar, până la urmă, ștabii ăia mari s-au prins și...hopa! Tatăl la închisoare, Diogene pe fugă! S-a gândit să plece cât mai departe de tărâmurile natele - tocmai la Atena.

Pe drum, s-a gândit că, poate, a interpretat profeția în mod greșit. El și-ar fi dat seama că, de fapt, oracolul nu s-a referit la distrugerea monedelor în sine, ci la obiceiuri, cuvântul folosit pentru denumirea celor doi termeni fiind același - nomisma. Înarmat cu această nouă revelație, devine hotărât și sigur de noua lui menire în viață - cea a discreditării oricărui tip de rânduială.

Ajuns la Atena, își face un renume din faptul că este rău de gură și n-are respect față de absolut nimic. Începe, la scurt timp, sa îl hăituiască de-a dreptul pe Antistene, un filosof atenian, atras, pe de o parte, de stilul de viață auster al acestuia și, de cealaltă parte, de ideile sale referitoare la o viață traită în virtute. Diogene a încercat de nenumărate ori să îl convingă să îl accepte ca discipol, dar filozoful l-a refuzat de fiecare dată.

Exasperat din cauza insistențelor acestuia, Antistene și-a ieșit într-o zi din fire și l-a amenințat cu toiagul său, dar Diogene a plecat capul și i-a spus: "Lovește, pentru că nu vei găsi niciun toiag atât de puternic încât să mă îndepărteze atâta timp cât vei vorbi". 

În urma acestei pățanii Antistene îl ia ucenic pe Diogene, care devine, la rândul său, o figură marcantă a vieții culturale și filosofice ale Atenei, dezvoltând mai departe ideile mentorului său. A devenit atât de apropiat de Antistene încât îl urma peste tot. Oamenii îl numeau ''câinele cel credincios''.

''Diogene stând în butoiul lui'' - tablou de Jean-Léon Gérôme (1860)

Numele lui este legat astfel invariabil și de așa numita ''școală cinică'', fiind considerat unul din fondatorii acestui curent filozofic, alături de sus-numitul Antistene. De alftel, se crede că și cuvântul ''cinic'' ar deriva de la o insultă pe care Diogene o primea des. Cuvântul "kynikos" (în traducere - "câinesc") era folosit cu referire la comportamentul lui Diogene, acest fiind poreclit și "Kynos"-"Câinele'', cum am precizat și mai sus. 

Diogene trăia pe străzi (într-un butoi de vin), în sărăcie, fiind la mila trecătorilor. Avea un comportament extrem de ciudat (de exemplu, se masturba în văzul tuturor), dorind parcă să oripileze pe oricine, însă oamenii de atunci erau atrași ca un magnet de acest fel extrem de a fi. O altă întâmplare celebră era faptul că avea o lampă aprinsă în miezul zilei, pe care o purta peste tot cu el. Când oamenii îl opreau și îl întrebau de ce face asta, răspundea: ''Caut un om onest și curat''. Toate erau însă calculate. În esență, ceea ce dorea să spună era faptul că un trai simplu, modest, era cheia către o viață împlinită. Toate bogățiile și averile nu valorau nimic pentru el, la fel ca și toate regulile și pudicitatea semenilor lui.

''Diogene căutând un om onest'', tablou atribuit pictorului J.H.W. Tischbein (1780)

Toate aceste excentricități ale ''cinicului'' făceau, totuşi, parte dintr-o demonstraţie cu scop filosofic precis: să demaşte şi ridiculizeze viciile omeneşti, primele pe lista neagră fiind preţiozitatea, ipocrizia şi îngâmfarea. Fără milă sau concesii, consecvent, Diogene practica angajamentul de a grăi adevărul. Vorba lui preferată era, când ceilalți îl luau în râs și considerau că e nebun - ''Nu-i vorba că mi-am ieşit din minţi. Doar că mintea mea e altfel decât a voastră.”

Diogene a stat în Atena mulţi ani, deşi a călătorit şi în alte părţi ale Greciei la solicitarea altora care voiau să înveţe de la el. La un moment dat, când avea 70 de ani, se afla pe o corabie care naviga spre Aegina, un oraș aflat pe o insulă la vest de Atena. La jumătatea drumului, însă, corabia a fost capturată de piraţi.

Piraţii au rămas uimiţi când Diogene le-a vorbit calm şi fără frică: "Prieteni, sunteţi bineveniţi să luaţi orice este al meu, dar permiteţi-mi să vă explic că eu cred că nu va fi niciodată de ajuns".

Ulterior, căpitanul piraţilor i-a spus: "Eşti fie cel mai curajos om pe care l-am cunoscut vreodată, ori cel mai prost dintre toţi, dar să nu crezi că vei scăpa de destinul tău. Te vom vinde alături de toţi ceilalţi la piaţa de sclavi".

Diogene a fost dus la piaţa publică de sclavi din insula Creta, iar acolo cei care se ocupau de licitaţie l-au întrebat ce abilităţi are. Diogene a răspuns: "Pot guverna oameni, aşa că vindeţi-mă cuiva care vrea să înveţe". De fapt, în greacă veche, aceasta remarcă era un joc de cuvinte: ''a guverna oameni'' suna destul de asemănător cu ''a învăța (pe oameni) valorile vieții''. 

Auzind această replică meșteșugită, un om bogat din mulţime, Xeniades, l-a cumpărat pe Diogene şi l-a luat cu el acasă, în oraşul Corint. Pe drum, aflând pe cine a cumpărat, l-a eliberat pe filosof, dar l-a rugat să vină în Corint şi să-l înveţe pe el şi pe copiii săi. Diogene a acceptat şi a trăit în Corint pentru restul vieţii sale, devenind o parte din cultura acelui oraş.

Dar cea mai cunoscută întâmplare cu Diogene este momentul în care s-a întâlnit cu nu mai puțin celebrul Alexandru cel Mare. Acesta a auzit de faima acestui filosof nonconformist și a dorit să se întâlnească cu el. Așa că a venit să-l viziteze pe filosof în Corint. L-a găsit pe Diogene odihnindu-se în lumina soarelui, s-a prezentat, şi l-a întrebat dacă poate face ceva pentru el.

"Da, dă-te la o parte din lumina soarelui!", i-a răspuns Diogene.

Alexandru cel Mare a fost atât de impresionat de remarca filosofului încât ar fi spus: "Pe Zeus, dacă nu aş fi Alexandru, aş vrea să fiu Diogene", la care Diogene a replicat "dacă nu aş fi fost Diogene, aş vrea să fiu tot Diogene!"

Mai există o variantă a acestei discuții. Alexandru a dorit să se întâlnească cu Diogene și l-a găsit privind cu atenție o grămadă de oase umane. Când Alexandru l-a întrebat de ce se uită așa atent la acele oase, Diogene i-a răspuns: ''Mă uit la aceste oase și încerc să îmi dau seama dacă oasele tatălui tău se deosebesc de cele ale unui sclav!''

Diogene a ținut să aibă ultimul cuvânt și atunci când a vorbit despre moartea sa. Cu mult umor și satirizând din greu această frică a oamenilor, a cerut ca, atunci când va muri, să nu fie îngropat, ci aruncat în afara zidurilor orașului, ca animalele să îi mănânce cadavrul. Când oamenii l-au întrebat de ce ar vrea să facă asta și dacă nu îl deranjează, el a zis: ''Nu vă faceți griji, o să am un băț cu care am să le alung''. Când interlocutorii i-au zis râzând că o să fie mort și nu o să poată să le alunge, Diogene a zis: ''Păi dacă sunt mort, o să îmi mai pese de acest lucru?''

Fun fact: De numele lui Diogene se leagă și o tulburare de comportament care se numește chiar așa: Sindromul lui Diogene. Acesta se manifestă printr-o lipsă accentuată de auto-control, refuzul extrem de a te îngriji, mizerie accentuată în spațiul de locuit, retragere din societate, simptome extreme de ''hoarding'' (strângere compulsivă de lucruri în spațiul de locuit și refuzul de a le arunca) și lipsa completă a sentimentului de rușine. Totuși, această asociere este destul de inexactă, deoarece sindromul mai sus amintit apare, în general, la oamenii în vârstă, iar Diogene a ales să trăiască în acest fel încă de tânăr, într-o revoltă deschisă împotriva regulilor și limitărilor societății umane.