Istoria Romei - Conspirația lui Catilina

''Cicero îl denunță pe Catilina'' (detaliu), tablou de Cesare Maccari (1889) 

Astăzi voi aduce în atenția cititorilor mei povestea tentativei de lovitură de stat pusă la cale de Lucius Sergius Catilina și de încleștarea acestuia cu celebrul Marcus Tullius Cicero. Catilina plănuia să răstoarne Republica Romană și, în particular, să reducă cât mai mult posibil rolul Senatului roman, însă a fost oprit și, în cele din urmă, și-a pierdut viața.

Lucius Sergius Catilina s-a născut în anul 108 î.Hr., în Roma, ca membru al gintei Sergia, una dintre cele mai cunoscute familii de patricieni din Roma. Deși o familie respectabilă, a căror membri a ocupat demnitatea de consul în numeroase rânduri, la momentul respectiv aceasta era în declin, lucru ce l-a influențat foarte mult pe Catilina de-a lungul vieții. El a dorit foarte mult să restaureze, dacă putem afirma astfel, statutul familiei sale în lumea romană, dar și să pună bazele unei anumite stabilități financiare, dar a trecut în teritoriul ilegalității urmărind acest scop.

Ca lider militar, Catilina a fost un general destoinic, servind în armata romană alături de Gnaeus Pompeius Magnus (celebrul Pompei, inamicul lui Cezar) și Cicero (viitorul său inamic) sub comanda tatălui lui Pompeius Magnus, Gnaeus Pompeius Strabo, în ''războiul social'', înfruntare militară care a opus Roma celorlalte orașe latine, aliate cu ''Cetatea Eternă'', nemulțumite de statutul lor.

În timpul războiului civil dintre Gaius Marius și Lucius Cornelius Sulla l-a susținut pe Sulla, învingător în cele din urmă (84 î.Hr). În timpul răfuielilor noului stâpân al Romei cu partizanii vechiului inamic Marius, aparent Catilina s-a dedat la numeroase abuzuri, ajungând chiar la crime și violuri, potrivit acuzațiilor de mai târziu ale lui Cicero. Catilina a fost suspectat că și-a ucis și și-a decapitat cumnatul, Marcus Marius Gratidianus, precum și familia (soția și băiatul), ar fi violat o vestală (o preoteasă virgină a zeiței Vesta), precum și de multe alte fapte reprobabile. În cele din urmă, a fost achitat și a putut să ocupe funcția de propraetor timp de doi ani în provincia romană Africa (68-66).

La întoarcerea acasă și-a anunțat candidatura pentru postul de consul, dar o delegație venită din fosta sa provincie l-a acuzat de nenumărate abuzuri și ilegalități, lucru care l-a facut pe consulul încă în funcție, Lucius Volcatius Tullus, să respingă candidatura sa. În 65 a fost pus oficial sub acuzare, trebuind să facă față unui proces destul de dificil. În ajutorul său au venit însă numeroși oameni de vază din Roma antică, înclusiv unul dintre consulii în exercițiul funcțiunii la acea dată, Lucius Manlius Torquatus, care au vorbit în favoarea sa. Mulțumită acestui sprijin atât de sus-pus, Catilina a fost achitat încă o dată, nu înainte de a fi acuzat de fratele lui Marcus Tullius Cicero, Quintus, că ar fi mituit judecătorii.

În cele din urmă, candidatura sa a fost acceptată pentru alegerile din 63, în care urma să îl aibă adversar chiar pe Cicero. A pierdut alegerile în fața acestuia și a lui Gaius Antonius Hybrida, mai ales din cauza faptului că aristocrația romană, în cea mai mare parte a ei, a văzut faptul că Lucius Catilina a susținut în ''campania electorală'' redistribuirea pâmânturilor, ajutorarea celor săraci și ștergerea tuturor datoriilor, așa numitele ''tabula novae'', ceea ce contravenea intereselor lor.

Deși înfrânt, Catilina s-a decis să candideze și în anul următor (62), dar suportul cauzei sale a scăzut mult din cauza faptului că fusese din nou pus sub acuzare de către Cato cel Tânăr, cel care ocupa postul de quaestor (chestor) pentru abuzurile din perioada Sulla. Deși achitat din nou, Catilina a pierdut mult din simpatia mulțimii, a plebei, pierzând astfel sanșa de a ajunge la putere prin metode legale. Singura variantă pentru el rămânea revolta deschisă, revoluția.

În timpul celei de-a doua campanii electorale, Catilina a mituit numeroși senatori pentru a primi voturile acestora, dar Cicero, consulul în funcție, a aflat de toate aceste mașinațiuni. A cerut să fie adoptată o lege care interzicea asemenea jocuri de culise, o lege care îl viza în mod direct pe Catilina. Drept răspuns, Catilina și acoliții săi au plănuit să îl asasineze atât pe Cicero, cât și pe alți senatori, chiar în ziua alegerilor. Cicero a aflat de toate aceste lucruri și a amânat data alegerilor, aducând, totodată, această problemă pe ordinea de zi a lucrărilor Senatului.

Cu o zi înainte de alegeri, Cicero s-a adresat Senatului aflat în sedință în legătură cu informațiile privitoare la acest complot pus la cale de Catilina. Reacția acestuia a fost imediată și violentă. Pus în fața acestei situații, Senatul a votat o moțiune, ''senatus consultum ultimum'', un fel de lege marțială invocată de Senat ori de câte ori Republica Romană și Senatul se considerau sub amenințarea unui pericol iminent de răscoală sau trădare din interior. Legile normale au fost suspendate iar Cicero, cel care ocupa funcția de consul, a fost investit cu puteri excepționale.

În următoarea zi, Catilina a fost înfrânt în lupta pentru funcția de consul. Anticipând o desfășurare mai puțin norocoasă a evenimentelor, conspiratorii au început să strângă o armată, formată mai ales din veterani ai războaielor lui Sulla. Unii dintre senatori s-au situat de partea complotiștilor. Planul acestora era să declanșeze o insurecție generală în Italia, să ocupe Roma și să ucidă cât mai mulți senatori.

Conștient de amploarea situației, Cicero a convocat, pe data de 8 noiembrie, o întrunire a Senatului în clădirea care adăpostea templul lui Jupiter Maximus, situat chiar lângă Forum. Această locație era folosită de obicei doar în situații de pericol iminent asupra Republicii, ceea ce adăuga un plus de încărcătură emoțională. Printre participanții la această întrunire se afla și principalul conspirator, Catilina. Atunci Cicero a declamat unul dintre cele mai bune discursuri oratorice din toate timpurile, care se citează și astăzi, după 2000 de ani: ''Oratio in Catilinam Prima in Senatum Habitum''. Destul de scurtă, 3400 de cuvinte, lovea direct la țintă: ''Cât o să mai abuzezi de răbdarea noastră, Catilina? Cât timp, în nebunia ta, o să îți mai bați joc de noi? Există vreun sfârșit pentru îndrăzneala ta nemăsurată?'' De asemenea, tot atunci se pare că Cicero ar fi exclamat celebrele sale vorbe: ''O, tempora! O, mores!'' - ''O, timpuri! O, obiceiuri!''

''Cicero îl denunță pe Catilina'', celebrul tablou al lui Cesare Maccari (1889)

Catilina a stat singur pe toată durata discursului deoarece, când a ajuns la întrunire, ceilalți senatori s-au retras de lângă el. A încercat să se apere, dar a fost mereu întrerupt de senatorii care l-au catalogat ''trădător''. A fugit din templu, amenințându-i pe toți cei de acolo cu represalii. Mai târziu a părăsit orașul și a preluat conducerea armatei de rebeli.

Drept urmare, Cicero a convocat poporul și a dat citire unei a doua proclamații împotriva lui Catilina, ''Oratio in Catilinam Secunda Habita ad Populum''. Prin această proclamație Cicero informa poporul că Lucius Catilina nu a plecat în exil, așa cum anunțase, ci preluase comanda unei armate de rebeli. I-a descris pe conspiratori fiind niște ''oameni bogați înglodați în datorii, oameni ahtiați după putere și avere, veterani de-ai lui Sulla, oameni ruinați care caută orice tip de schimbare, criminali și trădători''. I-a informat pe cetățenii Romei că situația este sub control și că el, precum și zeii, vor avea grijă ca orașul să fie protejat.

Între timp, capul conspiratorilor rămași în Roma, Publius Cornelius Lentulus Sura, a fost prins și executat, după ce niște scrisori compromițătoare au fost interceptate de către oamenii lui Cicero. La auzul acestei vești, a doua zi, 3 decembrie, Cicero a dat citire celei de-a treia proclamație, ''Oratio in Catilinam Tertia ad Populum'', în care sublinia faptul că poporul ar trebui să se bucure că orașul a fost salvat de o revoluție sângeroasă. A prezentat, de asemenea, și faptul că toți complicii lui Catilina au recunoscut implicarea lor în complot și crimele comise. Nu a cerut pentru el nimic altceva decât mulțumirea orașului și recunoașterea că acest dușman a fost unul mai greu decât oricare altul străin, din simplul fapt că acești dușmani erau cetățeni romani.

În sfârșit, pe 5 decembrie, Cicero a prezentat și cel de-al patrulea (totodată și ultimul discurs), intitulat ''Oratio in Catilinam Quarta in Senatum Habita''. I s-a dat citire în templul zeiței Concordia. În acest discurs a deschis drumul celor pledau în favoarea executării conspiratorilor implicați (cu precădere Cato cel Tânăr). Deși, în calitate de consul, nu putea să aibă nici punct de vedere oficial privitor la subiect, calitatea sa de orator și subtilitatea au făcut diferența. Deși se știu foarte puține despre ce s-a discutat cu adevărat în acea dezbatere (chiar și discursul lui Cicero poate fi alterat), se pare că majoritatea senatorilor s-au opus pedepsei cu moartea din varii motive, printre care și faptul că mulți dintre complotiști proveneau din familii importante, nobile. De exemplu, Iulius Cezar a cerut ca pedepsele să fie mai blânde - exilul și confiscarea averii. Totuși, în urma eforturilor combinate ale lui Cicero si ale lui Cato cel Tânăr, s-a votat în favoarea pedepsei cu moartea, dusă la îndeplinire la scurt timp după adoptare.

După executarea lui Lentulus Sura, majoritatea celor din armata rebelilor au dezertat. Din 10.000 de oameni, număr pe care se baza Catilina la început, au mai rămas 3.000. Încercând să evite lupta, armata rebelilor s-a plimbat prin Italia o bună perioadă de timp. În cele din urmă, a avansat spre nord, apoi s-a întors brusc spre sud, după ce nu a putut trece de cele 3 legiuni conduse de Quintus Caecilius Metellus Celer. Au fost interceptați lângă orașul Pistoia de armata lui Hybrida, celălalt consul, trimis de Senat în urmărirea rebelilor. Fără să aibă nici o șansă de a învinge, Catilina a luptat și a murit chiar în primele rânduri, alături de oamenii săi care au manifestat un curaj exemplar.

''Descoperirea cadavrului lui Catilina'', tablou pictat de Alcide Segoni (1871)

Astfel a luat sfârșit conspirația lui Catilina, a cărui punct culminant a fost atins pe data de 5 decembrie 63, atunci când Cicero a reușit să îi convingă pe ceilalți senatori că singura pedepsă pe care o merită cineva care trădează Republica este MOARTEA, indiferent de nume sau de rang.