Bătălia de la Kleidion și Vasile al-II-lea ''Bulgaroctonus''

Împăratul Vasile al-II-lea, în centru, înconjurat de gărzile sale personale.

Acum câteva zile, pe pagina de Facebook a ''Călător prin istorie'', v-am povestit despre soarta împăratului bizantin Nikephoros I și despre cum și-a pierdut capul (la propriu) într-o bătălie purtată împotriva hanului bulgar Krum. Astăzi o să vorbim însă și despre revanșa luată de bizantini 203 ani mai târziu, în 1014 (bătălia dintre Krum și Nikephoros a avut loc în 811).

Pe data de 10 ianuarie 976, pe tronul imperiului bizantin a urcat unul dintre cei mai importanți împărați din istoria acestui stat - Vasile al II-lea, supranumit Bulgaroctonul. O să aflăm imediat de ce a primit acest supranume, doar puțină răbdare și o să vedeți.

Vasile al II-lea a fost un porfirogenet, adică s-a născut în purpură. Această expresie era dată copiilor familiei împăratului care se nășteau cât acesta era pe tron. Aceștia veneau pe lume într-o anumită cameră din palatul imperial denumită Porphýra, decorată, bineînțeles, cu purpură. A fost cel mai vârstnic fiu al împăratului Romanos al II-lea și al celei de-a doua soții a acestuia, Teofana, despre care se crede că își avea originea în orașul grec Sparta. Aparent, de-a lungul vieții, Vasile a fost foarte mândru de acest lucru și a căutat să sublinieze acest fapt ori de câte ori a putut.

Mihail Psellos, calugărul, filosoful și istoricul antic, care este unul dintre autorii care ne dau cele mai bune informații privitoare la viața și ''cariera'' lui Vasile al II-lea, ne spune, în lucrarea sa Chronographia, că acesta era mic de statură, îndesat, dar cu o prezență absolut impresionantă atunci când călărea. Avea ochii albaștri, sprâncene negre puternic arcuite și niște mustăți bogate, de care se leagă unul dintre ticurile sale - se trăgea de vârfurile acestora când era furios sau se gândea intens la ceva. Nu era un orator foarte bun (avea un mic defect de vorbire) și avea un râs puternic, zgomotos, care îi cuprindea întreg corpul. Spre sfârșitul vieții Vasile a început să poarte barbă, dar aceasta era sărăcăcioasă și urâtă, potrivit lui Psellos.

Gusturile sale erau ascetice, Vasile preferând să stea la un loc cu soldații săi și să ducă același trai cu ei. Bea, mânca și dormea în aproape în aceleași condiții, poate cu un mic plus (era, totuși, conducătorul ales de Dumnezeu). Nu îi păsa de pompa și opulența curții bizantine, pe care le disprețuia, la fel ca și pe membrii aceste curți. Nu îmbrăca decât haine soldățești, singurul însemn al funcției sale pe care îl purta fiind o robă de culoarea purpuriu închis, decorată cu câteva pietre prețioase.

Potrivit istoricului din secolul 19 George Finlay, unul dintre primii care au scris despre istoria Greciei și a Imperiului Bizantin, Vasile credea despre el că era prudent, drept și devotat Imperiului și lui Dumnezeu. Alții l-au considerat sever, rapace, crud și bigot. Avea o înaltă conduită morală, dar disprețuia arta și literele. Dădea mai multă importanță caracterului său roman decât celui grec. O opinie mai recentă, cea a istoricului John Jullius Norwich, precizează că: Nu cred că există o persoană mai singuratică care să fi ocupat tronul bizantin decât Vasile al II-lea. Și acest lucru ne suprinde cu greu: Vasile era urât, murdar, aspru, plictisitor, ipocrit și furios până aproape de nebunie. A fost, pe scurt, un ''ne-bizantin''. Singurul lucru de care i-a păsat a fost măreția imperiului său. Nu e de mirare că în timpul domniei sale a atins apogeul.

Ne întoarcem la subiectul poveștii noastre și aflăm că statul bulgar întemeiat de Asparuh în secolul 7 și pus pe poziții puternice de Krum în secolul 9 și de Simeon I în sec. 10, a început să aibă mari probleme în a-și asigura supraviețuirea în timpul succesorilor acestuia din urmă, Petru și Boris (al II-lea). În 968, Sviatoslav al Kievului a invadat Bulgaria de la nord, aparent la cererea bizantinilor, și i-a învins decisiv pe bulgari. Petru a fost obligat să abdice și să devină călugăr, urmat fiind la tron de fiul Boris, în acel moment prizonier la Constantinopol. 

Dar ascensiunea acestuia nu a fost de bun augur pentru bizantini. Sviatoslav a început să îl controleze pe tânărul Boris și și să comploteze împotriva foștilor aliați. Se pare că Sviatoslav a avut în vedere chiar întemeierea unui stat propriu cu capitala la Preslav. Au început să atace teritoriul bizantin, ceea ce a alarmat curtea de la Constantinopol. În 970, împăratul Ioan Tzimiskes a condus o campanie, reușind să îi învingă pe Sviastoslav și pe Boris în bătăliile de la Arcadiopolis (970) și Durostolon (971). După aceste victorii, Sviatoslav s-a retras la nord de Dunăre, iar partea de est a regatului bulgar a fost anexată la Imperiu. Partea centrală și de vest au rămas practic independente după ce frații David, Moise, Aron și Samuel, din familia Comitopouli, s-au revoltat împotriva autorității bizantine. Se pare că erau de origine armeană și l-au slujit mult timp pe împărat, în special tatăl lor, Nicolae. Aceștia s-au împotrivit cu succes oricăror încercări ale bizantinilor de a-și impune controlul în aceste zone.

Începând chiar de la accederea pe tron (976), Vasile a făcut din distrugerea regatului bulgar o prioritate. Acesta era condus acum de către Samuel, ceilalți frați amintiți mai sus fiind deja morți. Prima campanie a lui Vasile împotriva acestora a avut loc în 986. Împăratul a condus personal o armată de 30.000 oameni, care a urmat ruta Adrianopol - Philipopol (astăzi Plovdiv) și s-a îndreptat spre Serdica (Sofia), cu gândul de a o cuceri și a da astfel o mare lovitură inamicului, potrivit lui Leon Diaconul.

Asediul acesteia a durat 20 zile, fără succes însă, deoarece bizantinii au început să sufere de foame. Încercările de a face rost de hrană au fost sortite eșecului - bulgarii dăduseră foc recoltelor și chiar reușiseră să fure animalele pe care bizantinii le aduseseră la locul bătăliei. În cele din urmă, garnizoana orașului i-a atacat. Mulți au fost uciși, iar echipamentele destinate asediului incendiate. În această situație, la care se adăugau lipsa hranei și știrea potrivit căreia Samuel se apropia cu o armată ca să îi lovească din spate, l-au făcut pe Vasile să ordone retragerea. Un alt motiv ar fi faptul că comandantul ariergăzii, Leon Melissenos, pe care Vasile l-a lăsat să asigure ''spatele'', s-a retras subit spre Plovdiv. Kontostephanos, comandantul armatelor din vest, era convins de faptul că Leon a fugit spre Constantinopol ca să ocupe tronul și l-a convins și pe împărat de acest lucru.

Aici retragerea a luat o turnură deja cunoscută. Bizantinii au fost din prinși într-o capcană în munți, iar aproape întreaga armată a fost distrusă în locul pe care istoricii îl numesc poarta (porțile) lui Traian, o trecătoare montană foarte îngustă. Bulgarii au capturat un număr mare de prizonieri, precum și multe trofee cu mare încărcătură simbolică - steaguri ale unităților, dar și sceptrul împăratului. Ioan Kyriotes, un soldat care a participat la bătălie și care mai târziu s-a retras la o mănăstire, a scris astfel despre aceasta: Chiar dacă soarele ar fi căzut la pământ, tot nu aș fi crezut că săgețile moesilor (bulgarilor - nota mea) au fost mai puternice decât sulițele romanilor. Și când tu, soare, vei coborî spre pământ, spune-i marelui spirit al lui Caesar - dunărenii (*bulgarii) au luat coroana Romei. Săgețile lor au frânt sulițele noastre!

Bătălia de la Porțile lui Traian - 17 August 986

Singurii care au reușit să scape au fost soldații armeni dintr-o unitate de elită, garda personală a lui Vasile, care l-au salvat pe împărat prin curaj și determinare. Vasile a trebuit să rătăcească prin munți, pe cărări lăturalnice, până când a reușit să ajungă în siguranță la Plovdiv. La auzul veștii înfrângerii, generalul Bardas Phokas, comandantul armatelor din Est, s-a revoltat și a încercat să ocupe tronul. Vasile a trebuit să lupte 3 ani ca să îl învingă pe acest rebel, dar și-a îndreptat din nou atenția spre Bulgaria abia după 30 ani.

În 1014, Vasile era pregătit să dea lovitura de grație regatului bulgar. Împăratul s-a ocupat personal de selectarea trupelor care urmau să participe la această campanie, alegându-i doar pe cei mai buni. Corpul de comandă era ales și el pe sprânceană: Nikephoros Xiphias, guvernatorul Plovdivului și cel care l-a înfrânt pe Samuel în 1001, capturând de la el Pliska și Preslav, capitalele regatului; Constantinos Diogenes, comandantul gărzii imperiale sau Theophylact Botaneiates, guvernatorul Salonicului și generalul preferat al lui Vasile.

Armata s-a pus în mișcare și a mărșăluit spre Bulgaria prin nordul Greciei - Komotini, Drama și Serres. De acolo au mers spre nord, pe valea Strumei. Când s-au apropiat de un sat numit Kleidion, au fost întâmpinați de un zid gros din bușteni, păzit de soldați bulgari. Încurajați de vorbele împăratului, dar și de prezența și curajul acestuia, soldații săi au atacat imediat zidul, fiind respinși cu pierderi grele.

Bătălia de la Kleidion - 29 iulie 1014

ATENȚIE! - Autorul hărții a comis o eroare, confundându-l pe Nikephoros Xiphias cu Nikephoros Bryennios, care a trăit mult mai târziu (după 1050)!

După primul asalt nereușit, bizantinii și-au întețit eforturile. Zidul era apărat de 10-15.000 de bulgari, în timp ce, în rezervă, se mai aflau 20.000 de soldați, dar moralul lor scădea pe zi ce trecea. O manevră îndrăzneață pusă la punct de Vasile și de Xiphias a adus însă victoria.

Generalul a luat o parte din trupe și le-a condus pe niște cărări neumblate, cu gândul de a cădea în spatele apărătorilor. După câteva zile bune în care a rătăcit prin păduri, Xiphias a ajuns la locul dorit. Surpriza a fost imensă, iar rezultatul pe măsură. Mii de soldați bulgari au fost uciși, majoritatea de către trupele lui Vasile, care trecuseră de zid, mulți fiind însă călcați în picioare de proprii lor colegi în timp ce aceștia încercau să scape cu viață. Supraviețuitorii care au reușit să se retragă au încercat să meargă către vest, spre fortărețele aflate dincolo de Struma, dar au fost ajunși din urmă de bizantini în dreptul satului modern Makrievo. Rezistența a fost disperată, dar fără succes - aproape toți au fost uciși. Chiar și Samuel era cât pe-aci să o pățească. Acesta a supraviețuit doar curajului personal al fiului său, Gabriel Radomir, care l-a urcat pe calul său și l-a transportat în siguranță în fortăreața Styberra (Prilep).

După această înfruntare, Vasile a avansat spre fortăreața Strumica, cheia care asigura accesul către inima regatului bulgar, și a început asediul, în timp ce lui Botaneiates i-a ordonat să ''curețe'' valea Strumei și culoarul de retragere spre Salonic de rezistența bulgară. Botaneiates a îndeplinit strălucit această sarcină, dar, spre drumul de întoarcere, a fost prins într-o ambuscadă de Gabriel Radomir, fiul lui Samuel. Întreagă armată a lui Botaneiates a fost distrusă, iar Theophylact a fost ucis cu o suliță de către Radomir însuși.

Vasile a fost devastat la auzul acestei vești. L-a plâns, îl iubea și îl respecta foarte mult pe Botaneiates, dar nu putea face altceva decât să ridice asediul și să se retragă. Înainte de aceasta, însă, pentru a răzbuna moartea prietenului său, dar și pentru a-i speria de-a binelea pe bulgari, a dat ordin să îi fie aduși prizonerii. Cronicarul Ioan Skylitzes consideră că numărul prizonierilor capturați era de 15.000, în timp ce Katakalon Kekaumenos consideră că cei capturați erau 14.000. Surse mai contemporane, precum istoricul Vasil Zlatarski, consideră aceste cifre exagerate, în timp ce o traducere de secol 14 a cronicii lui Constantin Manasse ne prezintă o cifră de 8.000.

În acel moment, Vasile a dat ordin ca prizonierii să fie împărțiți în grupuri de câte 100. Apoi a cerut ca 99 dintre ei să fie orbiți, doar unuia singur fiindu-i lăsat un ochi ca să poată să îi conducă acasă pe ceilalți. Astfel au procedat până când toți prizonierii au fost orbiți, apoi eliberați. Orbirea era o practică comună de tortură în lumea bizantină, fiind însă rezervată cu precădere rebelilor, iar acest lucru i-a făcut pe istoricii care au tratat subiectul să se întrebe dacă nu Vasile al-II-lea a luat războiul cu bulgarii ca pe o ofensă personală, o rebeliune, nu un conflict pe picior de egalitate. Așa a primit Vasile al-II-lea supranumele ''Bulgaroctonus''. În greacă, acest cuvânt înseamnă ''Omorâtorul de bulgari''!

Scena sosirii, în tabară bulgară, a acestor prizonieri orbi, trebuie să fi fost una absolut incredibilă. Samuel, conducătorul lor, a fost atât de șocat la vederea soldaților săi în această stare încât două zile nu a putut vorbi. În cele din urmă, pe 6 octombrie, încă marcat de ceea ce văzuse, a murit după ce a făcut un atac cerebral.

Țarul Samuel își întâmpină soldații orbiți de către Vasile al-II-lea.

Deși a fost o înfrângere categorică pentru bulgari și a contribuit mult la victoria finală a bizantinilor, bătălia de la Kleindion a fost doar un interludiu. Bulgaria a fost înfrântă definitiv în 1018 și încorporată din nou în Imperiu până 1185, atunci când a avut loc revolta fraților Asan, dar bătălia de la Kleindion va rămâne mereu în istorie drept momentul în care Vasile al-II-lea a devenit Vasile al-II-lea ''Bulgaroctonus''!