Istorii și legende - Pazvante Chioru´

Osman Pazvantoğlu
©Croation State Archives

În limba română există o expresie foarte cunoscută: pe vremea lui Pazvante Chioru', pe care mulți dintre noi o folosim chiar și astăzi, probabil atunci când vrem să spunem că un anumit lucru sau o anumită întâmplare au avut loc acum mult, mult timp, nu? Ceea ce este însă foarte interesant este faptul că Pazvante nu este un personaj fictiv, de genul lui ''Bulă'', ci unul istoric, real. Și astăzi voi încerca să vă spun povestea lui.

Să începem cu începutul. În primul rând, ''Pazvante'' este numele lui real, însă în varianta sa românizată. Numele ''adevărat'' al lui Pazvante era Osman Pazvantoğlu, el venind pe lume undeva în jurul anului 1758, într-un sat din vilayet-ul (o unitate administrativă din fostul Imperiu Otoman, un soi de regiune dacă vreți) Bosnia. A rămas fără tată încă de copil, iar de creșterea sa s-au ocupat mai întâi mama, apoi bunicul său din partea mamei. Există și o variantă potrivit căreia părinții lui Osman ar fi fost niște români din valea Timocului (în Serbia de astăzi) trecuți la islam, însă dovezile sunt puține și neconcludente. Mai mult ca sigur este faptul că Osman era un ''mix'' al geneticii - avea rădăcini croate, sârbești, turcice, albaneze, bulgare și chiar evreiești, adică așa cum îi șade bine oricărui balcanic.

Crescând, tânărul Osman se mută la Sofia, acolo unde bunicul său făcea parte din gărzile de akingii (soldați din cavaleria ușoară otomană) ale orașului mai sus numit. De altfel, de aici derivă și numele de ''Pazvantoğlu'' - el vine de la expresia/porecla ''Pasban-Oglu'', adică ''fiul gardianului''. Stând mai tot timpul pe lângă bunicul său, Osman deprinde meșteșugul armelor și devine un soldat destul de bun. Bunicul, aparent, este foarte mândru de nepotul său și îl ia peste tot cu el, motiv pentru care tovărășii săi gardieni îl îndrăgesc destul de repede pe tânărul lor coleg, ceea ce îi va ajuta foarte mult în viitor, după cum vom vedea.

Având însă un sânge atât de fierbinte în vene, tânărul Osman se plictisește repede de viața de cazarmă și începe să calce pe niște drumuri destul de neprietenoase pentru el. Se apucă de cămătărie, o îndeletnicire pe care un bun musulman ar fi trebuit să o evite, ea fiind interzisă expres de Coran. Osman nu dă însă doi bani pe acest lucru și se apucă cu sârg de această ''meserie'', până într-o zi în care este prins și aruncat în închisoarea din Sofia.

Pedeapsa pentru cămătărie era ștreangul. În timp ce aștepta să fie spânzurat, Osman are norocul vieții sale atunci când de celula sa trebuia să se ocupe un fost coleg de breaslă de-al bunicului său. Bineînțeles că acestuia i se face milă de tinerețile lui Osman, pe care îl ajută să evadeze. Acesta fuge către nord, spre Dunăre, pe care o trece într-o noapte cu o barcă, ajungând în Țara Românească.

Nici aici nu stă liniștit și provoacă multiple scandaluri, intrând în conflicte fizice cu diferiți boieri, escrocându-i pe aceștia sau jefuindu-i pur și simplu. În împrejurări necunoscute ajunge la București, unde intră în garda domnitorului Nicolae Mavrogheni, la început ca simplu soldat. Mânat de o ambiție nemăsurată, dar profitând și de faptul că se simțea ca peștele în apă în compania demnitarilor fanarioți de la curtea lui Mavrogheni, Osman se decide să ajungă comandantul gărzii domnitorului. Nu numai că reușește lucrul acesta, apelând la lingușiri și mită, dar o face în doar doi ani de zile, intrând astfel în cercul cel mai intim al domnitorului.

În ciuda caracterului său de intrigant neobosit, Osman era însă și un suflet sensibil, fiind atras în mod straniu de poezie! Frecventează saloanele și locurile unde se adunau poeții și chiar încearcă el însuși să compună câte ceva, fără mare succes însă. Îl întâlnește, însă, cu această ocazie, pe unul dintre cei mai buni prieteni din viața lui, poetul și revoluționarul grec de origine aromână Rigas Feraios. Acesta va juca un rol crucial în viața lui Osman, ajutându-l în multe situații limită.

Rigas Feraios, portret de Peter von Hees (1792 - 1871)
© National historical Museum, Athens

Tot acum se pare că Osman se îndrăgostește nebunește de o jupâniță româncă numită Anica. Tânărul suferă, se dă cu capul de pereți, face tot posibilul să intre în grațiile doamnei sale, dar Anica îl refuză plină de aroganță, ceea ce îl aduce pe Osman în pragul morții. Două luni de zile stă la pat, suferind, aparent, o depresie cruntă. Când se înzdrăvenește, dezvoltă o ură neîmpăcată împotriva româncelor, pe care o va folosi mai târziu, după cum vom vedea.

Iarăși intrigile sale depășesc orice limită și acum Osman nu se mai mulțumește doar cu poziția de comandant al gărzii domnitorului, ci complotează cot la cot cu boierii pentru a-l mazili pe Mavrogheni. Acesta este însă pus la curent cu toate aceste lucruri și ordonă arestarea acestuia. Aproape imediat este condamnat la moarte prin decapitare. Este ridicat chiar și eșafodul (pe strada Lipscani de astăzi), dar tânărul aventurier este încă în grațiile Fortunei. Datorită intervenției lui Feraios, la care s-au adăugat și mai multe pungi de galbeni, Osman este eliberat, dar alungat din Țara Românească.

Trece Dunărea în Bulgaria și hălăduiește fără un scop, asta până când încheagă o mică bandă de tâlhari cu care jefuiește Balcanii în lung și-n lat. De pe urma acestor jafuri adună o mare sumă de bani, cu care îl momește pe sultanul Selim al-III-lea să îi acorde titlul de ''aga'', o funcție militară și civilă, nu extraordinar de importantă însă. Mai mult, Osman îi promite sultanului că va dubla această sumă în fiecare an dacă va primi această funcție. Selim acceptă, iar Osman devine un om important din acest moment.

Toate bune și frumoase, numai că Osman pur și simplu nu poate sta liniștit și încearcă să ajungă chiar și mai sus pe scara socială. Îi cere în nenumărate rânduri sultanului să fie numit ''pașă'', o funcție mult mai importantă. La curtea lui Selim însă acest lucru nu este luat în seamă luni la rând, motiv pentru care Pazvantoğlu se revoltă deschis împotriva sultanului. 

Osman Pazvantoğlu
©Croation State Archives

Timp de mai mulți ani, Pazvantoğlu este stăpânul de necontestat al nordului Bulgariei. El întemeiează un stat în adevăratul sens al cuvântului cu capitala la Vidin, orașul de pe malul Dunării, și se autointitulează ''pașă de Vidin''. Sub autoritatea sa are un teritoriu destul de vast, cel dintre cetatea Belgradului la vest, orașul Varna la est, Dunărea la nord și Balcanii la sud. Este fascinat de felul în care funcționează sistemul politic în țările occidentale, cu care începe să întrețină relații diplomatice. Atât de departe ajunge încât deschide chiar un consulat în Franța! Bate chiar și monedă proprie, pe o parte fiind gravat chipul său, iar pe cealaltă fiind stilizată pușcăria din Sofia.

După o perioadă lungă în care sultanul nu a dat importanță acestui rebel, vine vremea în care nebunia lui Pazvantoğlu este, în sfârșit, observată și la Istanbul și tratată ca atare. Sultanul îi ordonă lui Küçük Hüseyin să zdrobească rebeliunea. Deși a strâns o armată de aprox. 100.000 oameni, Küçük nu reușește să îl învingă pe Osman, eșuând lamentabil. Din frică față de furia sultanului, Küçük îl acuză însă pe domnitorul Țării Românești, Constantin Hangerli, de eșecul expediției, motivând că acesta nu a aprovizionat oastea otomană așa cum ar fi trebuit. Nefericitul Hangerli este mazilit și își pierde și capul pe 18 februarie 1799, atunci când este executat de către Küçük Hüseyin. Pazvantoğlu este însă pe cai mari - impresionat de faptele sale, sultanul îl iartă pentru rebeliune și îl numește, în sfârșit, pașă de Vidin.

Fiind acum oficial supus al sultanului, Osman trebuie să își caute alte locuri pe care să le jefuiască și, bineînțeles, cel mai îndemână loc era Țara Românească. Soldații săi, denumiți ''pazvangii'', jefuiesc sistematic acest teritoriu, în special Oltenia. Ura dobândită de către Osman de la Anica jupânița este transmisă soldaților săi - siluirea femeilor, indiferent de rang, era una dintre activitățile obligatorii impuse de către noul pașă. Satele erau jefuite și arse, bărbații uciși sau torturați, ceea ce a dus la o întărire a sentimentului antiturcesc. Bărbații români încep să se organizeze în cete de haiduci, care jefuiesc la rândul lor malul sudic al Dunării, în apropiere de Vidin.

Cel mai cumplit jaf al lui Pazvantoğlu a fost însă cel din 1800, atunci când Craiova a fost distrusă aproape complet - din 7000 de case, au supraviețuit incendiului doar 300. La auzul acestei vești, domnitorul Alexandru Moruzi este atât de speriat încât ''își dă demisia'' - îi scrie sultanului și își cere mazilirea! 

Doi ani mai târziu (1802), este rândul lui Mihail Șuțu, domnitorul Țării Românești, să fugă mâncând pământul la auzul veștii că soldații lui Osman sunt pregătiți să atace însăși capitala țării. El ordonă garnizoanei de arnăuți (mercenari albanezi) să apere orașul, dar aceștia se ceartă între ei și fac mai mult rău decât bine. Între timp, pazvangiii intră în oraș, unde anarhia este la cote nemaivăzute. Orașul este condus de vagabonzi și cerșetori, fiind chiar mimată și o încoronare a unui asemenea vagabond ca domnitor. În cele din urmă, intervenția brutală a unor trupe turcești aflate în vecinătate restabilește ordinea.

Cum am precizat și mai sus, distrugerile și jafurile lui Osman nu sunt trecute cu vederea. Cete de haiduci, dintre care cel mai celebru este Iancu Jianu, preiau inițiativa și atacă în dese rânduri teritoriul pașei din Vidin drept răzbunare. Se pare că în timpul acestor lupte mărunte Osman s-a ales și cu porecla ''Pazvante Chiorul''. Cu ocazia unei înfruntări dintre panduri și pazvangii, Iancu Jianu l-a observat pe câmpul de bătălie pe Osman însuși și l-ar fi provocat la un duel ''unu la unu''. După o luptă aprigă, Jianu l-a înfrânt și i-a scos un ochi. Când a încercat să îl ucidă, a fost atacat de garda personală a lui Osman, care l-a salvat de la moarte. 

În 1809 are loc însă o campanie în toată regula - haiducii lui Jianu distrug din temelii Turnu Măgurele, la acea vreme raia (de obicei o cetate și teritoriul de lângă, administrat militar direct de către turci, după legea otomană), trec Dunărea și incendiază Plevna și Vidinul, ucigând mulți turci drept răzbunare pentru distrugerea Craiovei și a satelor oltenești. 

Moscheea lui Osman Pazvantoğlu din Vidin
©Miglena Ivanova

După o viață tumultoasă, în care a terorizat ani la rândul Balcanii și Țara Românească, sfârșitul lui Osman Pazvantoğlu a venit pe 27 ianuarie 1807, atunci când a murit subit, fiind cel mai probabil otrăvit de către medicul său la ordinul sultanului. Se mai speculează că ar fi fost, în cele din urmă, ucis de Jianu, dar nu există dovezi clare în acest sens.

Astăzi, tot ce a mai rămas în urma sa sunt două monumente din Vidin (o moschee și o bibliotecă) construite, nu-i așa, pe vremea lui Pazvante!