Personaje uitate ale istoriei - Georgios Maniakes

Georgios Maniakes

Sicilia este o insulă absolut încântătoare, un loc pe care trebuie să îl vizitați măcar o dată în viață. Pe lângă frumusețea care te lasă fără glas a unui oraș precum Taormina, pentru cei pasionați de istorie Sicilia este ca un muzeu imens în aer liber. Oriunde mergi, locurile ''mustesc'' de istorie. Dar între toate aceste locuri, orașul Siracusa ocupă un loc de frunte. Oraș grecesc, roman, normand, arab, franțuzesc, spaniol și, în cele din urmă, italian, Siracusa este o destinație magnifică, unde vestigiile istorice nu numai că sunt la tot pasul, dar sunt prețuite și respectate la adevărata lor valoare.

Unul dintre cele mai importante vestigii arheologice (deși este aproape în totalitate renovat și, privind din afară cel puțin, nu poți să îți dai seama că este un monument istoric) din Siracusa este Castello Maniace. Castelul a fost construit între 1232 și 1240, în timpul domniei (și la porunca expresă) a unui alt personaj interesant al istoriei (a cărui poveste sper să o pot spune într-o postare viitoare), Frederic al-II-lea Hohenstaufen. Acest personaj a fost atât de straniu pentru perioada în care a trăit, încât cronicarul Matthew (Matei) din Paris a inventat chiar o maximă despre el - ''stupor mundi'', adică ''minunea lumii''.

Castelul Maniace este o minune a tehnicii și arhitecturii, fiind construit ca un pătrat perfect în capătul insulei Ortygia, pe locul unui fort ridicat, la rându-i, de generalul roman (bizantin) Georgios Maniakes, de vine, ați ghicit, și numele (italinizat) al castelului. În epoca lui Frederic, castelul Maniace și castelul Marchetto (astăzi dispărut) protejau orașul și portul.

Castelul Maniace
©castles.nl

După ce am vizitat acest castel, am rămas uimit de personalitatea acestui Maniakes și am dorit să aflu mai multe despre acest general. Așa că m-am informat cât am putut despre el și pot să vă spun că a avut o viață extrem de interesantă și captivantă. Aceasta este povestea lui, pe care sper că o veți citi și care vă va captiva, așa cum a făcut-o și cu mine.

Despre copilăria și adolescența lui Georgios Maniakes nu se știu prea multe lucruri. Ceea ce este cert este faptul că Maniakes a fost cel mai mare fiu al unei familii importante și influente din acele timpuri. Aparent, pe tatăl său îl chema Gudelios și era un mare proprietar de pământuri în Anatolia de astăzi. Se speculează că Gudelios ar fi avut origini turcice, pentru că Maniakes, fiul său, este reprezentat cu un ten de culoare închisă în miniaturile din manuscrisul ''Skylitzes'', numit după cronicarul omonim, Ioan Skylitzes.

Georgios Maniakes (în stânga, cu un bici în mână) îl umilește public pe amiralul Stephanos
©Madrid Skylitzes Manuscript

Fiind copilul unei familii înstărite, cel mai probabil a beneficiat de o educație aleasă, în mod sigur în capitală, la Constantinopol. Prima apariție certă în scrierile istorice o avem însă atunci când citim despre luptele împăratului Romanos al III-lea cu arabii din zona orașului Alep. Cu această ocazie aflăm că Maniakes deținea rolul de ''strategos'' (general sau guvernator militar) al orașului Telouch (în apropiere de Alep) și al zonei înconjurătoare. Această poziție era una oarecum modestă (regiunea era cea mai mică dintre toate cele aflate în avalul Eufratului), dar începuse să capete din ce în ce mai multă importanță datorită poziționării strategice - raidurile arabilor asupra teritoriului bizantin erau dirijate, de obicei, prin această zonă.

Contemporanul lui Maniakes, istoricul, filosoful, omul de litere și călugărul Mihail Psellos, scria cu o admirație amestecată cu frică despre faptul că Maniakes era extrem de bine clădit, având o prezență fizică înfricoșătoare - ''ca a unui uriaș''. Psellos ne mai precizează ''glasul lui era atât de puternic încât era asemănător cu tunetul'', dar la un moment dat exagerează atât de mult încât devine amuzant de-a dreptul - ne spune că Maniakes avea o înălțime de aproape 10 picioare (aprox. 3 metri)! Desigur, acest lucru nu este adevărat, dar cu siguranță Maniakes era un bărbăt cu o forță fizică și o înălțime neobișnuită pentru acele vremuri.

Georgios Maniakes, în viziunea unui artist contemporan
©Aemilianus

În 1030, împăratul Romanos al III-lea a strâns o armată destul de numeroasă (aprox. 20.000 oameni) și a marșat spre Alep, pentru a-l aduce sub ascultare pe emirul arab Shibl al-Dawla Nasr, care, teoretic, era vasalul său. La sfârșitul lunii iulie, armata bizantină a ajuns în Siria, în apropiere de Alep. Aici Romanos a primit mesageri de la Shibl Nasr, care cerea pace, reiterând faptul că acceptă suzeranitatea împăratului și că va relua plata tributului. Romanos a refuzat însă, plin de aroganță, și a ignorat sfaturile comandanților mai experimentați. Aceștia susțineau că anotimpul era total nepotrivit pentru o campanie (era îngrozitor de cald), iar soldații puteau să întâmpine probleme din cauza acestui lucru -  majoritatea aveau armuri grele din metal, care se încingeau în lumina soarelui. Romanos nici n-a vrut să audă și a ordonat înaintarea în teritoriul inamic.

Din păcate pentru ei, când armata a trebuit să campeze, Romanos a ales un loc numit Azaz, care nu era propice absolut deloc ridicării unei tabere militare: sursele de apă erau inexistente pe o rază foarte mare. Pentru a putea aproviziona oamenii cu apă au fost trimise detașamente mici, pe care arabii le-au anihilat cu ușurință, în timp ce iscoadele bizantine au fost prinse și executate. Armata era ''surdă'' și ''oarbă'' fără aceștia, fiind vulnerabilă în fața unui dușman despre care nu știau nimic. Un atac al ''excubitorilor'', o unitate de elită, condus de Leo Choirosphaktes, a fost înfrânt, iar Leo a fost luat prizonier. Un alt atac, condus de această dată de Constantin Dalassenos, a fost de asemenea înfrânt, dar acesta a reușit să scape cu viață.

Odată cu trecerea timpului, armata a început să fie din ce în ce mai demoralizată. În cele din urmă, în urma unui consiliu ținut de împărat, s-a hotărât retragerea. În timp ce armata se retrăgea spre Antiohia, ultimele fărâme de disciplină militară s-au risipit, iar mercenarii armeni au început să jefuiască propria tabără. Soldațiii bizantini au început să se lupte între ei, haosul era la un nivel nemaintâlnit, iar un atac surpriză a lui Shibl Nasr a dus la o înfrângere umilitoare. Psellos precizează că arabii atacau în foarte multe grupuri mici, praful ridicat de către caii lor creând impresia unei armate mult mai mari. Panica s-a instalat în armata bizantină, a cărei soldați au fugit încercând să scape cu viață. Înfrângerea a fost decisivă și totală, însuși Romanos fiind la un pas să fie luat prizonier. Arabii au capturat o pradă imensă - întreg convoiul cu bagaje, înclusiv cortul împăratului, care a trebuit să fie cărat cu șaptezeci de cămile. În plus, arabii au capturat foarte multe monede de aur, istoricul Thierry Bianquis susținând că numărul catârilor care cărau aceste monede fiind peste 300.

La auzul acestei vești, Maniakes s-a pregătit pentru ce e mai rău. A doua zi după bătălie, sub zidurile orașului a apărut o parte din armata victorioasă a lui Shibl Nasr, cerând capitularea necondiționată. Maniakes a fost de acord cu toate condițiile, ajutând chiar și trupele arabe cu hrană și vin din belșug. La lăsarea nopții, însă, Maniakes a atacat în forță tabăra arabă, acolo unde nu exista nici o disciplină - majoritatea din ei erau beți din cauza vinului lui Maniakes. Victoria a fost totală, iar toată prada capturată de arabi de la bizantini (plus cea a emirului însuși) a fost recuperată în totalitate. Maniakes a dat ordin să fie tăiate urechile și nasurile tuturor celor morți, trofee macabre pe care le-a aruncat, printr-o mișcare strălucită de charismă, la picioarele împăratului Romanos, atunci când a ajuns în tabăra acestuia.

Soldații lui Maniakes îi înfrâng pe cei arabi în fața orașului Telouch
© Madrid Skylitzes Manuscript

Uimit de curajul și îndrăzneala acestui soldat neobișnuit, Romanos l-a proclamat pe loc ''strategos'' al Siriei, al tuturor orașelor bizantine aflate pe cursul Eufratului. A fost o decizie înțeleaptă. Maniakes a fost un comandant extrem de bine pregătit, iar majoritatea bătăliilor le-a câștigat fără probleme, cea mai importantă din ele fiind cucerirea și păstrarea marelui oraș Edessa (1031). 

După dispariția lui Romanos al III-lea (ucis, se pare, în timp ce se afla în baie) și ascensiunea pe tron a lui Mihail al IV-lea Paflagonianul, steaua lui Maniakes a ajuns la zenit. Noul împărat îl admira foarte mult pe Maniakes, motiv pentru care i-a dat o misiune importantă: readucerea Siciliei sub controlul Imperiului. Motivul invocat de Mihail a fost cererea emirului Kalbit Amir Ahmad al-Akhal, care a căutat sprijinul bizantinilor în lupta sa cu rebelii interni susținuți de dinastia Zuridă, din nordul Africii. Maniakes a acceptat misiunea și a primit, în 1038, titlul de Katepánō (''deasupra tuturor'', reprezentantul împăratului însuși) al Italiei, dar și cel de Strategos Autokrator (Comandant suprem al armatei).

Generalul bizantin a strâns, sub comanda sa, trupe regulate recrutate local (sudul Italiei), niște contingente din Macedonia (Grecia), 500 de pedestrași și 300 de călăreți armeni (sub comanda lui Katakalon Kekaumenos) și trupe din Lombardia (nordul Italiei). Cei mai importanți soldați erau însă cei 500 de mercenari normanzi, conduși de Arduin, Drogo și William ''Braț de Oțel'' (puși la dispoziția sa de către prințul Guaimarius V de Salerno, un vasal al împăratului) și un detașament din celebra ''Gardă varegă'', condus de legendarul războinic Harald Sigurdsson.

Campania a început bine. Maniakes a debarcat cu armata sa în Sicilia în 1040 și marea majoritatea a orașelor i s-au predat de bunăvoie. Sursele ne precizează un număr de 13 orașe de pe coasta de est a Siciliei - inclusiv Messina, Rometta, Catania și Siracusa. Singurul oraș care a încercat să opună o oarecare rezistență a fost Siracusca, la asediul căreia s-a petrecut și unul dintre episoadele interesante ale acestei campanii. Pentru a termina mai repede asediul, William normandul l-a provocat la o luptă ''1 la 1'' pe emirul Siracusei. După o luptă scurtă, l-a înfrânt și ucis, moment în care Siracusa s-a predat, iar William a primit ''porecla'' de ''Braț de Oțel''. La puțin timp după această întâmplare, armata lui Maniakes a obținut o victorie decisivă asupra forțelor arabe conduse de Abd-Allah lângă Troina. Părea că totul este doar chestiune de timp până când întreaga Sicilie va reveni sub control bizantin.

Aici însă ceva s-a rupt. Maniakes era un general destoinic, dar de o lipsă de tact aproape incredibilă pentru un militar atât de capabil. După toate aparențele, Maniakes era îngrozitor de arogant și suspicios. După bătălia de la Troina, generalul bizantin a diminuat, aparent fără motiv, partea de pradă care li se cuvenea normanzilor, iar aceștia nu au fost prea mulțumiți. De parcă acest lucru nu ar fi fost de ajuns,  Maniakes a avut un conflict aprins cu Arduin, conducătorul normanzilor, pe care l-a umilit în ultimul hal chiar în fața oamenilor săi. Această ultimă ofensă a umplut paharul pentru normanzi, care au refuzat să mai lupte sub comanda sa și au părăsit armata bizantină. La scurt timp, din cauze necunoscute, și varegii lui Harald au refuzat să mai lupte sub steagul lui Maniakes.

Un conflict cu amiralul Stephanos, cumnatul celui mai influent om de la curtea lui Mihail al-IV-lea, Ioannes Orphanotrophos, i-a pecetluit soarta lui Maniakes. Generalul l-a insultat și umilit public pe Stephanos, unele surse susținând chiar că Maniakes l-a pălmuit în fața soldaților săi. Stephanos n-a putut suporta o asemenea umilință, motiv pentru care i-a scris lui Orphanotrophos și i-a cerut ajutorul. Datorită influenței covârșitoare a acestuia asupra împăratului, Maniakes a fost acuzat de înaltă trădare, arestat și adus la Constantinopol în lanțuri. Noul Katepánō, Mihail Dokeianos, a dat o lovitură grea mândriei lui Maniakes când i-a oferit orașul Melfi vechiului său subordonat, Arduin, iar pentru a-l umili și mai mult, marele general a fost obligat de către împărat să intre în oraș călăre pe un măgar, în batjocura mulțimii. 

Maniakes se întoarce în dizgrație la Constantinopol
©Madrid Skylitzes Manuscript

Soarta l-a ajutat însă. După arestarea sa, toate cucerile sale din Sicilia au fost pierdute, arabii reocupându-le una după alta. La rândul lor, normanzii au văzut că arabii nu sunt invincibili, așa că au început să facă propriile lor cuceriri pe insulă, dinamitând astfel prezența bizantină. La puțin timp însă, împăratul Mihail al IV-lea a murit, urmașul său, Mihail al V-lea, revenind la sentimente mai bune față de generalul căzut în dizgrație. Mai mult, văzând că situația în Italia era critică, l-a numit din nou Katepánō pe Maniakes.

Acesta s-a întors în Italia, unde a reprimat o răscoală a apulilor, pusă la cale de normanzi, dar a trecut și în Sicilia. Din nou Maniakes a făcut minuni pe câmpul de bătălie, dar situația sa a început să devină din nou nesigură odată cu ascensiunea la tron a împăratului Constantin al-IX-lea Monomonahul. Căderea sa a fost mai mult însă rodul unei vendette personale și mai puțin a ieșirii din grațiile împăratului.

Maniakes a avut toată viața un conflict personal cu un alt nobil bogat, Romanos Scleros, ale cărui pământuri se învecinau cu cele ale lui Maniakes. La un moment dat între cei doi a avut loc chiar un conflict militar, soldat cu morți și distrugeri uriașe. Se speculează că Romanos a complotat împotriva lui Maniakes folosindu-se de farmecele surorii sale, care l-a sedus pe împăratul Constantin. Ceea ce este sigur este faptul că Romanos i-a sedus soția lui Maniakes, după care i-a ocupat și jefuit complet domeniul.

Influențat de sora lui Romanos, Constantin l-a revocat din funcție pe Maniakes și l-a numit în locul său chiar pe Scleros. Însă cea mai mare greșeală a lui Constantin a fost faptul că l-a trimis pe Romanos însuși să îi dea această veste lui Maniakes. 

La auzul acestui lucru, Maniakes și-a pierdut mințile. L-a prins și l-a torturat groaznic pe Scleros, incluzând aici faptul că soldații săi i-au umplut gura, ochii, nasul și urechile cu excremente, după care i-au tăiat limba, nasul și i-au scos ochii. În cele din urmă, Scleros a murit, după ce a suferit cumplit.

Maniakes știa că nu mai este loc de întoarcere, așa că a ridicat stindardul rebeliunii și s-a proclamat împărat. Soldații săi l-au urmat, trupele debarcând în Grecia și înfruntându-i pe Constantin și armata sa în apropiere de Salonic (1043). Maniakes a fost cât pe ce să câștige, dar în focul luptei a fost ucis de o lovitură norocoasă (potrivit lui Psellos), iar rebeliunea a luat sfârșit.  

Aceasta a fost povestea lui Georgios Maniakes. Privind retrospectiv, putem spune că a fost un general foarte capabil, vizonar, care a reușit să facă din Imperiul Bizantin o nouă forță de temut, dar care a suferit, în schimb, foarte mult din cauza caracterlui vulcanic, a lipsei de tact și de viziune politică, atât de necesară pentru supraviețuire într-o lume plină de intrigi precum cea din Imperiul Bizantin.