Ultima cruciadă - Bătălia de la Varna (10 noiembrie 1444)

''Vladislav I'', tablou de Marcello Bacciarelli
©Royal Castle Warszaw 

Pe 10 noiembrie 1444, la Varna (actuala Bulgarie), armata otomană condusă sultanul Murad al II-lea învinge categoric oastea cruciată condusă de Vladislav I, regele Ungariei, și de Iancu de Hunedoara. Această înfrângere a pus capăt încercărilor creștine de a îi împinge pe otomani înapoi în Asia. De asemenea, Cruciada de la Varna a fost ultima cruciadă importantă, imediat după această înfrângere creștinii aflându-se mai mereu în defensivă.

La mijlocul secolului al XV-lea, Regatul maghiar a acționat, mai ales prin proximitatea față de teatrele de luptă, ca vârf de lance în războiul împotriva noii amenințări musulmane de pe teritoriul Europei, turcii otomani. Imediat după moartea regelui Sigismund în 1437, Ungaria a intrat într-o perioadă de instabilitate politică accentuată. A urmat la tron ginerele său, Albert, care a murit însă doi ani mai târziu, în 1439, lasându-și soția, Elisabeta, văduvă și însărcinată cu fiul lor, Ladislau, care s-a născut însă la patru luni după moartea tatălui său. 

Nobilii maghiari, dorind să evite o criză politică de proporții, i-au cerut regelui polonez Vladislav al-III-lea Jagello să devină regele Ungariei, în principal pentru a pune la punct un plan de apărare împotriva otomanilor. Nu au reușit acest lucru pentru că, între Ladislau și Vladislav, a început un război civil. După doi ani de lupte, Vladislav a câștigat înfruntarea și a devenit astfel Vladislav I, regele Ungariei. Unul dintre cei care l-au susținut încă de la început a fost Iancu de Hunedoara, care a fost răsplătit pentru loialitate cu titlurile de ''voievod al Transilvaniei'' și ''Conte al secuilor''.

Cea mai celebră reprezentare a lui Iancu de Hunedoara, unul dintre cei mai mari lideri militari din perioada medievală

Imperiul Otoman se afla într-o continuă expansiune în acei ani, profitând și de situația politică tulbure din Balcani și Ungaria. Însă, după mai multe succese, Murad al-II-lea, sultanul otoman, a înregistrat și eșecuri, precum asediul Belgradului (1440) sau campania împotriva lui Iancu de Hunedoara (1442). Încurajați de aceste victorii, creștinii au proclamat războiul sfânt împotriva turcilor.

Papa Eugen al IV-lea era un susținător entuziast al ideeii de cruciadă împotriva otomanilor, motiv pentru care l-a trimis pe cardinalul Giuliano Cesarini în Ungaria, pentru a încerca să pună la punct o expediție împotriva acestora. După mai multe discuții și promisiuni de ajutor, regele Vladislav și baronii săi au luat decizia de a forma o armată care să se poată lupta de la egal la egal cu turcii și, de ce nu, să îi alunge din Europa. 

Iancu de Hunedoara nu a stat nici el prea mult pe gânduri și a angajat aprox. 10.000 de mercenari, în majoritate cehi. De asemenea, Vladislav a beneficiat, pe lângă armata recrutată la nivel local, și de sprijin din țara natală, Polonia. În toamna lui 1443, Vladislav I și Iancu de Hunedoara au pornit în fruntea unei armate de 25.000-27.000 oameni, cărora li s-a alăturat și despotul (conducătorul) Brankovic al Serbiei cu 8.000 oameni.

Campania a fost un succes, armata creștină capturând, pe rând, orașele Niș, Krușevac și Sofia. Totuși, ei nu au reușit să își croiască drum spre Adrianopol prin trecătorile înguste din munții Balcani. La aceste dificultăți logistice s-au adăugat și cele legate de vremea rea, precum și de lipsa proviziilor, ceea ce a dus la stoparea campaniei în regiunea Zlatița, acolo unde au fost înfrânți de otomani și obligați să se retragă. Pe drumul de întoarcere însă, armata cruciată a prins într-o ambuscadă o armată otomană condusă de ginerele sultanului, Mahmud, pe care l-a luat prizonier. După această victorie, sultanul Murad a cerut pace, încheiată în condiții avantajoase pentru creștini (Pacea de la Szeged, 1444). Printre altele, între turci și creștini intra în vigoare un armistițiu de 10 ani.

Campaniile lui Vladislav și Iancu de Hunedoara (bătăliile de la Zlatița 1443 și Varna 1444)
©Kandi

Deși în această campanie forțele creștine nu au învins nici o armată otomană importantă, ecoul pe care l-a avut de-a lungul Europei a fost imens. Papa Eugen, ducele Filip cel Bun al Burgundiei și alte capete încoronate ale Europei au cerut punerea la punct a unei noi cruciade, promițând sprijin militar și financiar. Deși pacea de la Szeged era una extrem de bună pentru Ungaria, cardinalul Cesarini a insistat pe lângă regele Vladislav să continue lupta și să își respecte jurământul de cruciat, ceea ce Vladislav a și făcut. Sesizând și problemele cu care se confrunta Imperiul Otoman (Murad tocmai avea un conflict cu beiul Karamaniei, un teritoriu din sud-estul Anatoliei de astăzi), regele maghiar a proclamat ''războiul sfânt'', chemând sub flamura creștinătății pe toți cei dornici să lupte pentru gloria lui Dumnezeu. 

Forțele cruciate grupau, în principal, unguri, polonezi, cehi (forțele combinate însumând 15.000 oameni) și români (transilvăneni, munteni și moldoveni - 7000 oameni), dar și mici contingente de cavaleri teutoni, ucrainieni (ruteni), bosnieci, croați, bulgari și sârbi. În total s-au strâns aproape 25.000 de oameni. Sprijinul naval era asigurat de vase venețiene, genoveze și ale Statului Papal, puse sub comanda amiralului venețian Alvise Loredan.

Armata a pornit din Buda în septembrie 1444, avansând rapid prin Peninsula Balcanică. S-au purtat bătălii mărunte, iar majoritatea orașelor care aveau garnizoane otomane au fost pur și simplu ocolite. Planul cruciadei era ajungerea pe malul Mării Negre, prin trecerea munților Balcani, unde trebuia să se facă joncțiunea cu flota papală. Forțele cruciate au ajuns la Varna în noiembrie 1444 și au așteptat sosirea navelor cruciate.

Pe data de 9 noiembrie, rapoartele iscoadelor au adus la cunoștința conducătorilor creștini că o mare armată otomană se apropie de Varna dinspre vest. Numărul lor era estimat la aprox. 40.000 de oameni. S-a constituit un consiliu de război, unde cardinalul Cesarini a cerut, în primă fază, o retragere imediată, dar care nu putea fi pusă în practică din motive tactice. Legatul papal a cerut apoi fortificarea taberei cu mai multe căruțe, după modelul folosit de husiții cehi în 1420, până la sosirea flotei. Această idee a fost susținută de comandații cehilor, de magnații unguri și de către croați, dar regele Vladislav și Iancu de Hunedoara au cerut imperios ca tacticile defensive să fie abandonate în favoarea unei acțiuni ofensive.

În dimineața zilei de 10 noiembrie, armata cruciată s-a așezat în ordine de luptă, cu garda regelui, infanteria poloneză și maghiară în centru. În spatele acesteia, în rezervă, era cavaleria valahă. În flancul drept erau croații banului Talotsi, alături de mercenarii germani și bosnieci conduși de Cesarini. Un mic contingent de mercenari se afla sub comanda episcopului Jan Dominek din Varadin. În flancul stâng, comandat de cumnatul lui Iancu de Hunedoara, Mihail Szilagyi, se găseau transilvănenii lui Iancu, alături de mercenari germani și câteva „steaguri”(unități) ale magnaților unguri.

Murad și-a plasat armata aproape „în oglindă”. Sultanul și forțele sale principale ocupau centrul. În stânga sa se găseau trupele din Rumelia conduse de Sahin Pașa, iar în apropiere de acestea era plasată cavaleria anatoliană + un contingent de infanterie conduse de Davud Bey. În dreapta lui Murad găsim infanteria otomană, condusă de Karaca Bey și de Suleyman Bey.

        Bătălia de la Varna (planul luptei)
©The Art of Battle

Bătălia a început prin atacul otomanilor asupra flancului drept al cruciaților, care au rezistat cu vitejie. Imediat însă, turcii au simulat o retragere precipitată. Încrezători, cruciații i-au urmărit pe otomanii care se retrăgeau dezorganizat, dar nu era decât o capcană. Cavaleria anatoliană a lui Murad le-a pregătit o ambuscadă, atacându-i din flanc. Au încercat să reziste, dar au fost măcelăriți în timp ce încercau să se retragă la rându-le. 

În flancul stâng, otomanii i-au atacat de două ori cu ferocitate pe cruciați, dar aceștia au rezistat la primul dintre ele. La cel de al doilea, Iancu de Hunedoara a încercat să îl ajute pe cumnatul său. După ce l-a sfătuit pe Vladislav să nu se aventureze în luptă, Iancu de Hunedoara a plecat în ajutorul flancului stâng. Impetuos, tânăr și neexperimentat, Vladislav a ignorat sfatul acestuia și s-a lansat într-un atac decis să câștige lupta. 500 de cavaleri polonezi au atacat centrul armatei otomane și au încercat să ajungă chiar la cortul sultanului, dar soarta a vrut altfel. Calul regelui Vladislav s-a împiedicat sau a fost înjunghiat, iar acesta a căzut. Aflat la pământ, a fost ucis cu ușurință și i s-a tăiat capul. La auzul acestei vești, armata cruciată a intrat în panică și a părăsit câmpul de bătălie, în ciuda eforturilor lui Iancu de Hunedoara de a salva trupul regelui.

''Bătălia de la Varna'', tablou de Jan Matejko
©Museum of Fine Arts (Budapest)

Pierderile în tabăra cruciaților au fost enorme, aproximativ 20.000 de morți și prizonieri, în timp ce cele ale otomanilor au fost și ele importante - 15.000. Sultanul Murad a fost atât de uimit de pierderile de vieți omenești încât nu a crezut, la început, că reușise să câștige.

Iancu de Hunedoara a scăpat cu greu de pe câmpul de luptă și a ajuns înapoi în Ungaria, unde a încercat din răsputeri reînjghebarea unei alianțe creștine împotriva turcilor, fără succes însă.

De cealaltă parte însă, otomanii erau într-o continuă expasiune, iar această victorie le-a asigurat liniștea necesară pentru pregătirea unei campanii foarte importante: cucerirea Constantinopolului, desăvârșită de fiul lui Murad, Mehmed al-II-lea (''Cuceritorul''), în 1453.