Istoria cuvintelor - ''Vandalism''

Astăzi vom afla de unde vine sintagma de ''vandalism'', pe care o întâlnim atât de des în zilele noastre, indiferent că se referă la mâzgâlirea unor ziduri ori la distrugeri în toată regula.

Denumirea vine de la ''vandali'', un conglomerat de mai multe triburi est-germanice, potrivit istoricilor. Vandalii sunt menționați pentru prima oară de către Plinius cel Bătrân, care folosește termenul ''vandilii'' pentru a desemna unul dintre marile grupuri ce formau lumea germanică.

Cercetătorii Carl Waldman și Catherine Mason, în lucrarea lor ''Encyclopedia of European Peoples'', consideră că vandalii au migrat de undeva din zona Suediei de astăzi și s-au stabilit în sudul Poloniei (zona Sileziei) în jurul anului 120 d.Hr.. Se consideră că, spre sfârșitul secolului 2 d.Hr, vandalii s-au împărțit în două mari ramuri - ''Silingi'' (zona Sileziei) și ''Hasdingi'' (zona Sudeților, Cehia de astăzi).

Migrațiile continue ale popoarelor nordice (rugii, goții, burgunzii) i-au făcut pe vandali să se miște către frontierele romane, creând haos și distrugere de-a lungul întregii granițe a Imperiului. Toate aceste migrații stau la baza celebrelor ''războaie marcomanice'' (166-180), care au dus la o teribilă criză și au facilitat prima invazie a Peninsulei Italice în epoca romană. În timpul acestor războaie, hasdingii, conduși de regele Rhaus, au intrat în Dacia ca aliați ai romanilor. Totuși, această stare de fapt nu a durat mult, deoarece vandalii au început să creeze probleme în această provincie, intrând în conflict deschis cu vechii lor aliați, romanii. Aceștia, conduși de împăratul Aurelian, s-au văzut obligați să gândească din punct de vedere strategic la faptul că Dunărea ar fi o graniță naturală mult mai ușor de apărat. Așa că, în 271, Aurelian a abandonat provincia Dacia și a încheiat pace cu vandalii, care au rămas la nordul Dunării.

Aparent, vandalii au rămas pe aceste pământuri netulburați până în timpul lui Constantin cel Mare, atunci când au intrat în conflict cu goții, cu care au purtat mai multe bătălii. După mai multe înfrângeri, au migrat înspre regiunea Pannoniei, în Ungaria de astăzi, unde au primit acceptul de a se așeza de la împăratul mai sus amintit în 330.

Aici trebuie să facem o precizare destul de importantă. La această dată, vandalii erau, cel mai probabil, creștinați, dar aflați sub influența unei doctrine ''eretice'', cea a arianismului, ceea ce ar putea fi o chestie destul de interesantă pe parcursul povestirii noastre, după cum veți vedea.

În anul 400 - 401, raidurile hunilor au dus la o migrație accelerată a vandalilor către locuri mai sigure. Între 406 și 409 îi aflăm în Galia, acolo unde au prădat și distrus teritoriile ocupate de triburile francilor. În 409 au trecut în Hispania, unde au stat aproape 20 de ani, când aliați cu romanii (cu titlul de ''foederati'' - în schimbul pamânturilor oferite în diferite părți ale Imperiului, triburile trebuiau să pună la dispoziție soldați pentru armata imperială), când într-o încleștare pe viață și pe moarte cu ei. Au ocupat mai multe orașe, între care Cartago Spartaria (Cartagena de astăzi) sau Hispalis (Sevilla), dar multe au fost făcute una cu pământul. După ocuparea orașului Cartago Spartaria în 425 de către Gunderic (mort în 428, la asediul orașului Hispalis), vandalii conduși de Genseric, fratele vitreg al lui Gunderic, au prins gustul pirateriei și al încleștărilor navale cu forțele romane. Au prădat insulele Baleare de astăzi și au întreprins diverse raiduri pe coastele Africii de Nord de astăzi.

În 429, Genseric, împreună cu aprox. 20.000 de vandali și alani, a trecut Marea Mediterană în Africa, aparent la chemarea conducătorului militar al regiunii, Bonifacius. Acesta se răzvrătise împotriva împăratului Valentinian al III-lea și dorea să se declare el însuși împărat. A învins cu ușurință armatele romane trimise împotriva lui, dar nu a mai fost la fel de norocos când în Africa a fost trimis contele de origine gotă Sigisvult, care l-a învins în mai multe rânduri. Probabil acesta este motivul acestei cereri de ajutor, Bonifacius promițând drept recompensă o parte din teritoriile de sub autoritatea sa.

Lucrurile nu au mers așa cum ar fi trebuit, deoarece Genseric a văzut o oportunitate de a-și crea propriul regat în această zonă bogată a Imperiului. L-a învins pe Bonifacius în 430 și a atacat Hippo Regius, unul dintre cele mai importante orașe din provincie. În 432 l-a învins încă o dată pe Bonifacius și a ocupat orașul, care a devenit prima capitală a regatului vandal din Africa de Nord.

Vandalii au încheiat un tratat de pace cu romanii în 435, dar patru ani mai târziu, în 439, au rupt această pace și au atacat Cartagina, cel mai mare oraș din regiune. L-au ocupat fără rezistență pe 19 octombrie, el devenind noua capitală a acestuia. Genseric nu s-a oprit aici. A ocupat Sardinia, Corsica, Sicilia și Insulele Baleare, punând bazele unui regat foarte puternic.

În ciuda a ce se crede despre ocupația vandală în teritoriul roman, aceasta nu a fost întâmpinată cu prea mari probleme din partea populației, care s-a supus de bunăvoie. O altă problemă demontată de istoricii mai recenți care au studiat perioada este cea a distrugerii comerțului și cea instabilității cauzate de ocupația vandală în Africa. În lumina noilor descoperiri, se pare că vandalii au fost conștienți de valoarea teritoriului pe care îl stăpâneau și l-au protejat în consecință. Orașul Cartagina a fost reconstruit. Industria și comerțul au luat avânt. Agricultura a fost reluată, la fel ca și producția de ceramică. Mai multe vase de ceramică specifice nordului Africii au fost descoperite în Italia și chiar în zone mai îndepărtate, ceea ce sugerează un comerț înfloritor.

Ceea ce a dus la identificarea vandalilor cu acest termen care desemnează niște scelerați care distrug doar de dragul de a distruge a fost jefuirea Romei în 455. Vandalii deveniseră o forță de temut și un jucător politic important în vestul Mediteranei, motiv pentru care împăratul Valentinian al III-lea i-a oferit mâna fiicei sale, Eudoxia, fiului lui Genseric. Dar Valentinian al III-lea a fost ucis de un uzurpator, Petronius Maximus, înainte ca această căsătorie să aibă loc. Ca răspuns la această ofensă și la cererea văduvei împăratului, Licinia Eudoxia, care îl împlora pe Genseric să vină să le salveze atât pe ea, cât și pe fiicele ei, Eudoxia și Placidia, vandalii au urcat în corăbii și au navigat spre Italia.

''Jefuirea Romei de către Genseric'', tablou de Karl Bryullov (1833-1836)

Vandalii au ocupat Roma în 455 și au jefuit-o teribil, dar nu mai groaznic decât au făcut-o vizigoții lui Alaric, de exemplu. Se crede că distrugerile au fost limitate doar la jafuri, asta după intervenția papei Leon cel Mare, care l-a primit pe Genseric, a făcut apel la credința sa creștină și l-a implorat să nu ucidă și să nu dea foc clădirilor. 

Demonizarea vandalilor ca barbari care jefuiesc și distrug doar de dragul distrugerii aparține scriitorilor din perioada Iluministă, care idealizau Roma și Imperiul și considerau că barbarii care au ocupat-o au distrus civilizația. Ei disprețuiau perioada medievală, considerând-o o rușine și o pată neagră în istoria omenirii. 

Termenul propriu zis a fost folosit pentru prima oară în 1795 de Henri Gregoire, episcop de Blois, care s-a referit distrugerile cauzate de Revoluția Franceză, în special la cele legate de distrugerea a numeroase opere de artă, ca la un ''vandalism''. Termenul a prins rădăcini adânci și a supraviețuit până astăzi, la fel ca și eticheta de ''barbari'' respingători pusă vandalilor și altor popoare migratoare. În fapt, după cum se crede în lumina ultimelor cercetări istorice, vandalii nu numai că nu au fost distrugătorii civilizației romane, ci au fost unii dintre continuatorii ei de seamă.