Garda Pretoriană - Protectorii Împăratului

Vexillifer (purtător de stindard) pretorian, membru al trupei de reconstituire istorică Associazone Culturale Cisalpina
Observați scorpionul, vietatea asociată cel mai des cu Garda Pretoriană

Dintre toate unitățile pe care le-am inclus în lista forțelor de elită de-a lungul istoriei, una dintre cele mai celebre și mai cunoscute dintre ele este ''Garda pretoriană'', cea care a asigurat protecția împăraților romani timp de aproximativ 400 de ani. Deși numele acestei formidabile forțe militare este, de obicei, asociat cu intrigile, înșelăciunile și crimele la comandă (în limba franceză ''praetorian'' are un înțeles profund negativ), ''Garda pretoriană'', este, de departe, una dintre cele mai interesante și demne de a fi cunoscute forțe de elită din istorie.

Denumirea de ''Garda pretoriană'' vine de la cuvântul ''praetor'', o funcție dintre magistraturile Romei antice, care putea fi civilă sau militară. De obicei, prin cuvântul ''praetor'', înțelegem comandantul militar cu rangul cel mai înalt, cel care deținea comanda armatei în mod efectiv atunci când aceasta se afla în campanie. Centrul de comandă, de obicei cortul unde "praetorul" rezida, se numea ''praetorium'', de unde ne putem da seama că ''garda pretoriană'' se ocupa atât cu paza acestui obiectiv important, cât și cu cea a liderului militar.

''Garda pretoriană'' își are originile încă din epoca republicană, atunci când anumiți generali, în special cei din celebra familie a Scipiilor, au început să se înconjoare de o forță care să le asigure protecția în orice împrejurare. Până atunci, generalii nu se bucurau de privilegiul de a fi însoțiți de o gardă de corp, mulți dintre ei chiar refuzând acest lucru. Printre primii care au încercat efectiv să pună bazele unei forțe de protecție personală îl amintim pe Scipio ''Africanus'', cel care l-a înfrânt pe nu mai puțin celebrul Hannibal Barca la Zama (202 î.Hr.). El a avut ideea de a-și alege o gardă personală formată din cei mai bravi și loiali soldați din armata sa. Aceștia erau scutiți de toate muncile pe care le făceau soldații obișnuiți și erau plătiți dublu față de aceștia. Scipio Aemilianus, nepotul său, a continuat pe același drum și, în timpul asediului Numantiei (133-134 î.Hr.), a ales 500 de soldați drept gardă personală pentru a se proteja, din moment ce o poziție atât de înaltă venea și cu riscuri uriașe - tentative de asasinat sau posibilitatea de a fi ucis în luptă. Urmând exemplul lui Scipio, mai mulți generali romani au început să își recruteze propria gardă de corp, mai ales din cauza faptului că timpul în funcția de ''praetor'' devenea din ce în ce mai îndelungat, iar pericolele din ce în ce mai prezente. Celebrul Iulius Caesar a mers într-atât de departe încât a ales o întreagă legiune (a-X-a ''Eqvestris'', preferata sa de altfel) drept gardă de corp.

Această întreagă legiune nu l-a putut însă salva pe Caesar pe data de 15 martie 44 î. Hr., atunci când a fost asasinat de către senatori chiar în Senatul Romei. Nepotul și moștenitorul său, Octavian, dar și cel mai de încredere general al lui Caesar, Marcus Antonius, au preluat controlul politic în Roma și au stabilizat situația relativ repede, nu înainte însă de a avea un conflict militar concluzionat de bătălia de la Mutina (43 î. Hr.), unde Marcus Antonius a fost înfrânt. Totuși, Marcus Antonius și Octavian au ajuns la o înțelegere menită să ducă la îndeplinire o singură misiune - uciderea așa-numiților ''Liberatori'', conspiraționiștii conduși de Marcus Junius Brutus și Gaius Cassius Longinus, cei care l-au ucis pe Caesar. Acest aranjament va rămâne cunoscut în istorie drept ''Al doilea Triumvirat''. Celălalt triumvir era Marcus Lepidus, comandantul cavaleriei lui Caesar și unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai acestuia. În cele din urmă, triumviratul și-a atins scopul: ''Liberatorii'' au fost înfrânți în bătălia de la Philippi (42 î. Hr.), Brutus și Cassius alegând amândoi să se sinucidă. Imediat după bătălie, între cei trei s-a instalat un echilibru fragil - Octavian păstra controlul Romei și al Galliei, Lepidus primea Africa și Hispania, în timp ce Marcus Antonius primea Orientul. Antonius a plecat în Egipt, unde a căzut pradă frumuseții celebrei Cleopatra, regina Egiptului, împreună cu care va conduce partea de est a lumii romane.

Caesar Octavian Augustus (detaliu), primul împărat roman și întemeitorul ''Gărzii Pretoriene''
©Vatican Museums

Doi ani mai târziu, Octavian a înțeles că avea nevoie de o protecție 24/24, dacă putem afirma astfel, în condițiile climatului politic destul de schimbător din Roma acelor timpuri, dar mai ales din cauza deteriorării continue a relațiilor dintre el și Marcus Antonius. Astfel, a recrutat cei mai buni soldați din legiunile aflate sub comanda sa și a creat nouă cohorte a câte 500 de oameni strict pentru protecția personală. Numarul soldaților a fost crescut aproape imediat la 1000, dar, dintre cele 9 cohorte, doar 3 erau cantonate în proximitatea Romei și erau la dispoziția lui Octavian zi și noapte. Celelalte erau dispersate în diverse orașe din centrul Italiei. Din respect pentru tradiția republicană și poate și dintr-un calcul politic rafinat, soldații din cele 3 cohorte staționate în împrejurimile Romei nu purtau armură și nici alte semne ale faptului că erau soldați, în afară de sabia ''clasică'' - gladius-ul. Este singurul lucru care îi diferenția de vechea gardă a consulilor, așa numiții ''lictori'', care purtau un mănunchi de nuiele în mijlocul careia se afla o secure, cu acele nuiele făcând loc prin mulțime atunci când trecea consulul. Altfel, o parte dintre ''pretorieni'' erau îmbrăcați ca niște cetățeni normali - purtau o toga obișnuită, de unde și denumirea ''cohors togata''. Aceștia erau singurii care puteau sa intre în ''Pomerium'', centrul sacru al Romei, purtând arme.

Principalele atribuții ale ''gărzii'' în timpul lui Octavian erau paza reședinței acestuia de pe colina Palatin, dar și a altor clădiri de maximă importanță politică și economică. Pretorienii patrulau în afara reședinței mai sus amintite, în timp ce interiorul era pus sub protecția așa-numiților ''Numerus Batavorum'', garda personală a lui Octavian. Aceasta era formată, cum îi arată și numele, din batavi, o populație germanică din zona Olandei de astăzi. În cazul pretorienilor, în fiecare după-amiază, comandantul cohortei - tribunul - primea o parola direct de la Augustus însuși și răspundea doar în fața acestuia. Cu timpul, pretorienii mai puteau interveni și în caz de urgență majoră, precum un incendiu sau alte dezastre naturale. Erau și un soi de poliție secretă a împăratului. De obicei, se deghizau în oameni obișnuiți și participau la întrunirile publice, încercând să afle dacă împăratul era vorbit de rău în vreun fel. În cazurile cele mai critice, de revoltă populară, pretorienii erau chemați să potolească mulțimea, cu uz de arme dacă era nevoie. Puteau participa și la jocurile din arenă, unde își arătau măiestria în mânuirea armelor, dar și curajul personal în fața unor fiare sălbatice precum leii, tigrii sau elefanții.

Și Marcus Antonius a înființat o ''gardă pretoriană'' pentru protecția personală într-un mod destul de asemănător cu cel al lui Octavian. Istoricii vorbesc de faptul că a avut sub comanda sa 3 cohorte (500 de oameni fiecare) în campania sa din Orient împotriva parților, iar în anul 32 î.Hr. a bătut chiar și monede în cinstea ''pretorienilor'' săi. Potrivit istoricului antic Appian, cei care formau ''garda pretoriană'' erau cei mai căliți veterani din armatele celor doi lideri.

În 31 î. Hr., între cei doi a izbucnit un conflict pentru controlul unic al lumii romane, cel care va schimba istoria pentru totdeauna. Pe data de 2 septembrie, forțele celor doi și-au măsurat forțele la Actium, într-o bătălie navălă purtată în largul coastelor de vest ale Greciei de astăzi. Potrivit istoricului Paul Orose, în conflictul mai sus amintit, Octavian a comandat personal 5 cohorte ale ''Gărzii Pretoriene''. Marcus Antonius a fost învins, iar Octavian a devenit unicul stapân al lumii romane. Într-un gest simbolic, el a unit ''garda'' sa pretoriană cu ceea ce a mai ramas din cea a lui Marcus Antonius și a încercat să prezinte acest episod drept refacerea armatei invincibile a lui Iulius Caesar.

''Garda pretoriană'' era, la început, comandată de mai mulți tribuni (câte unul pentru fiecare cohortă). Începând cu anul 2 î.Hr., Augustus a numit doi ''prefecți ai pretoriului'' - Quintus Ostorius Scapula și Publius Salvius Aper, iar această tradiție s-a păstrat până la dispariția acesteia, chiar dacă, uneori, la comanda ''gărzii'' putea fi numit ori un singur prefect, ori chiar trei. De asemenea, poziția ''tribunilor'' mai sus amintiți a rămas neschimbată. Imediat sub aceștia, în cadrul ierarhiei militare, erau centurionii, urmați de subalternii lor - așa numiții ''optio''. Pe lângă cohortele de infanterie, Garda pretoriană a început să aibă și un detașament de cavalerie, ''Equites Singulares Augusti'', care a cunoscut o mare apreciere și vizibilitate începând cu domnia lui Traian. Numărul călăreților era de 1000, aceștia fiind selectați, pe baza meritelor, din rândurile auxiliarilor din armata romană, de obicei dintre popoarele germanice. Era o bună șansă de a obține mai repede cetățenia romană, care era acordată chiar la înscriere și nu ca în cazurile normale, în care trebuia să efectueze un stagiu militar de 25 de ani pentru a căpăta cetățenia.

În timpul urmașului lui Augustus, împăratul Tiberius, ''Garda pretoriană'' a fost cantonată în afara Romei, pe colina Quirinal. În anul 26 d.Hr., Sejanus, prefectul pretoriului și unul dintre cei mai puternici oameni din Imperiu, a unit așa numitele ''cohortes urbanae'' (cohortele urbane - forțele de poliție ale orașului, formate din veterani aleși pe sprânceană) cu cele nouă cohorte ale gărzii, care erau dispersate prin toată Italia, și le-a cantonat pe colina Esquilin, într-un fort uriaș situat lângă zidul servilian, care va rămâne în istorie sub numele de ''Castra Praetoria''. Numarul soldaților din garda pretoriană a cunoscut mai multe modificări - de exemplu, în timpului lui Augustus, garda număra între 4000 și 6000 de oameni, în timp ce în timpul lui Vitellius numărul lor a ajuns la 12.800. După ascensiunea lui Vespasian la tron, garda a ajuns să numere 7200, pentru ca mai apoi să crească la 8000 (în timpul lui Commodus) și chiar 15.000 mai târziu, în timpul dinastiei Severilor.

Monedă romană (aureus) cu chipul împăratului Tiberius, considerat cel de-al doilea ''întemeietor'' al Gărzii
©www.1stdibs.com

Recrutările pentru garda pretoriană se făceau, la început, doar din rândurile legionarilor din Italia, cu precădere din Etruria, Umbria și Latium (potrivit lui Tacitus). Cassius Dio susține însă că, în primele două secole ale erei noastre, garda pretoriană își recruta soldații exclusiv din provinciile Italia, Hispania, Macedonia (Grecia) și Noricum (zona Austriei de astăzi). Recruții trebuiau să aibă o vârstă minimă situată între 15 și 32 de ani, spre deosebire de legionarii obișnuiți, care erau recrutați din intervalul de vârstă 18-23 ani. Până în anul 13 î. Hr., serviciul dura 12 ani, în timp ce un legionar obișnuit trebuia să servească sub arme timp de 20 de ani. După reformele din anul 5 î.Hr., numărul a crescut la 16 pentru pretorieni și la 25 pentru soldații obișnuiți. Pretorienii erau plățiți mult mai bine decât legionarii - de exemplu, prin testamentul lui Octavian, fiecare pretorian primea 1000 de sesterți, în timp ce fiecare legionar doar 300 de sesterți. Dacă un legionar câștiga, de exemplu, 250 de sesterți, un pretorian câștiga 375 de sesterți. Era așa numita ''plată + jumătate''.

Pentru a fi admis în garda pretoriană, recrutul trebuia să aibă o condiție fizică perfectă și un caracter fără pată. Adițional trebuia, pe cât posibil, să facă parte dintr-o familie respectabilă. De asemenea, trebuia să aibă recomandări cât mai multe și mai bune din partea persoanelor influente din Roma. După ce trecea prin toate stagiile procesului de recrutare (''probatus''), noul recrut era numit ''miles'', adică ''soldat obișnuit'' într-o cohortă. După doi ani în această poziție, dacă atrăgea atenția superiorilor fie prin merit sau influență, putea să avanseze până la rangul de ''immunis'' (similar cu cel de caporal în zilele noastre) sau chiar mai sus, ''commis'' (locotenent). Această promovare aducea exceptarea de la corvezile zilnice, noul ''gradat'' lucrând exclusiv în cadrul serviciului de ofițeri ai gărzii. După încă doi ani, putea avansa la rangul de ''principalis'', care aducea o dublare a salariului; la cel de ''tesserarius'', cel care ducea mesajele foarte importante; ''optio'' - mâna dreaptă a centurionului sau ''signifer'', purtătorul de stindard al legiunii (în cazul nostru - al gărzii). Dacă stăpânea scrisul, cititul sau avea noțiuni cât de cât decente de matematică, putea să intre în staff-ul administrativ al prefectului pretoriului. Cel mai mare grad pe care îl putea atinge era cel de centurion al Gărzii.

Basorelief reprezentând soldați din Garda Pretoriană, aflat la Muzeul Luvru (Paris)
©Mary Evans/Iberfoto

Armamentul și armura pretorienilor erau foarte similare cu cele ale legionarilor obișnuiți. Pretorienii purtau o armură (lorica segmentata, hamata sau squamata, în funcție de perioadă), un coif (galea), o sabie scurtă, numită gladius, un scut și două sulițe care puteau fi aruncate, denumite ''pilum''. Potrivit istoricilor, scutul era oval și mult mai robust decât al legionarilor obișnuiți. Fiecare cohortă avea desenate pe scuturi anumite embleme, multe fiind asemănătoare cu cele ale legionarilor, precum fulgerele (pe care romanii le asociau cu zeitatea supremă, Jupiter) și aripile (asociate cu zeița victoriei, Victoria). Anumite însemne erau însă unice, precum cercurile, scorpionii sau stelele. Scorpionul, în mod special, este asociat cu Garda pretoriană și asta datorită lui Tiberius. El este considerat ''al doilea întemeietor al Gărzii'', scorpionul fiind semnul zodical al acestuia. Pretorienii mai puteau purta blănuri de animale, în special lei, iar pe piept își etalau medaliile câștigate. Acestea erau atât de multe și de grele, încât marșurile îndelungate îi puteau obosi peste măsură. De aceea, acestea erau purtate, în principal, doar la parade. Totuși, pretorienii au participat și s-au acoperit de glorie în majoritatea conflictelor purtate de împărații Romei, fie că ei s-au numit Marcus Aurelius, Tiberius, Traian, Aurelian sau Septimius Severus.

Echipamentul unui soldat din Garda Pretoriană
©romanoimpero

Garda pretoriană a devenit extrem de puternică odată cu trecerea timpului și, din forța care trebuia să îi protejeze pe împărați, a devenit cea care NUMEA împărații. Un caz celebru este cel al împăratului Claudius, unchiul lui Caligula. După asasinarea lui Caligula de către Garda Pretoriană, Claudius a fost scos de după o perdea, acolo unde se ascunsese de frică, și proclamat împărat de către acești ucigași. Împărații au început să se teamă atât de mult de ei, încât acea plată acordată fiecărui soldat la urcarea pe tron a unui nou împărat, ''donatium'', a devenit din ce în ce mai mare. Mai ales în perioada așa zisei ''crize a secolul III'', pretorienii au ridicat și detronat împărați după bunul plac. Printe cei care au fost detronați sau au sfârșit asasinați se numără Galba (68 d.Hr.), Commodus (192 d.Hr.), Pertinax (193), Caracalla (217), Elagabalus (222), Pupienus și Balbinus (238). După uciderea lui Pertinax, Garda Pretoriană a ajuns la zenitul puterii și al neobrăzării în același timp - au scos tronul imperial la mezat. Didius Iulianus a fost cel care a câștigat, după ce a cumpărat fiecare soldat cu suma de 25.000 de sesterți (?!), potrivit lui Cassius Dio. Istoricii contemporani consideră însă cifrele lui Dio ''exagerate'', dar susțin că, într-adevăr, sumele plătite fiecărui soldat au fost uriașe. După doar 3 luni însă, a fost și el ucis de către pretorieni în timpul asediului Romei, condus de comandantul legiunilor din Pannonia, Septimius Severus, cel care va deveni și noul împărat, de altfel.

''Proclamarea lui Claudius împărat'' (1867), tablou de Sir Lawrence Alma-Tadema

Severus a dizolvat Garda pretoriană în sensul în care noii recruți erau, cu precădere, din legiunile mai sus amintite sau din zona Iliriei și al Balcanilor de astăzi. În timpul Severilor însă, garda a început să își piardă din strălucire. Dintr-o unitate strictă de pază și protecție, cei mai buni soldați din Imperiu, garda a devenit un soi de legiune ca oricare alta. Cea mai bună, e adevărat, dar nu se mai bucura de toate acele privilegii din trecut. În timpul lui Dioclețian, în mod special, rolul acestora s-a redus și mai mult. Cum Dioclețian și Maximian, asociatul său la domnie, și-au numit alte unități drept gărzi de corp, celebrii ''Herculianii'' și ''Iovianii'', Garda Pretoriană se transforma, ușor, ușor, în o relicvă a trecutului, mai ales prin faptul că Dioclețian rezida la Nicomedia, în est, departe de Roma. Garda pretoriană rămăsese fără obiectul muncii.

Lovitura de grație a venit în secolul 4 d. Hr., atunci când Galerius i-a cerut asociatului său la domnie, Flavius Valerius Severus, să desființeze Garda. Pretorienii au trecut atunci de partea lui Maxentius, rivalul lui Galerius, pe care l-au proclamat împărat pe data de 28 octombrie 306. În 312 însă, Constantin cel Mare a mărșăluit asupra Romei cu scopul clar de a-l alunga pe Maxentius și de a prelua controlul asupra părții de Vest al Imperiului. Bătălia decisivă s-a dat la podul Milvian, din apropierea Romei. A fost ultima bătălie a pretorienilor. Maxentius a fost înfrânt și ucis, iar Constantin a desființat definitiv Garda. Soldații au fost trimiși în cele mai îndepărtate colțuri ale Imperiului, iar la ''Castra Pretoria'', garnizoana lor, a fost dărămâtă o parte din zid, acest lucru marcând, în mod simbolic, dispariția Gărzii. Locul Gărzii pretoriene ca gardă de corp a împăratului va fi luat de ''Scholae Palatinae'', o altă unitate de elită, majoritatea acestor soldați fiind de neam germanic.

Soldat din garda lui Constantin, ''Scholae Palatinae''
©Alexander Yezhov

Astfel a luat sfârșit o istorie glorioasă a uneia dintre cele mai cunoscute unități militare din istorie, Garda pretoriană. Deși de multe ori s-a îndepărtat de scopul său ultim, protejarea împăratului, și a manifestat, de multe ori, lipsă de loialitate, Garda pretoriană trebuie să își găsească locul în rândul unităților de elită din istorie