 |
| Companion al lui Alexandru, în viziunea unui artist contemporan |
Aș dori să vă adresez o întrebare. Ce credeți că au în comun Hannibal, Iulius Caesar, Octavian Augustus, Traian și Napoleon Bonaparte?
Poate că știți, dar am să vă răspund tot eu.
Admirația nedisimulată față de Alexandru cel Mare. Cu toții l-au apreciat și au încercat să se apropie de realizările sale și, de ce nu, să îl întreacă. Și acest lucru nu a fost deloc ușor, din moment ce Alexandru a realizat lucruri incredibile PÂNĂ la vârsta de 32 de ani. Personalitatea sa rămâne una dintre cele mai strălucitoare stele de pe cerul întunecat al Istoriei, iar bătăliile și tacticile sale sunt studiate încă în marile academii militare de pe tot globul. Nu numai pe plan militar Alexandru a fost un om deosebit. A schimbat istoria cum puține alte personaje au făcut-o de-a lungul timpului.
Dar nu vom vorbi despre Alexandru, ci despre cei mai apropiați ''tovarăși'' ai lui. În greacă sunt numiți ''hetairoi'', iar în limba engleză ''companions''. Dacă traducem în română, ajungem la binecunoscutul ''însoțitori'', un cuvânt cu care ne-am mai întâlnit, nu-i așa, când am vorbit despre ''Nemuritori'', dar și despre ''Garda varegă''.
Armata macedoneană a fost, de departe, una dintre cele mai mari, bine organizate și disciplinate forțe militare din istorie, iar mărturie pentru acest lucru stau nenumăratele bătălii câștigate de-a lungul a sute de ani. Până la apariția pe scena istoriei a legiunii romane, nici o altă armată nu se putea măsura cu această forță militară incredibil de bine antrenată și pusă la punct. Iar ''vinovați'' pentru acest lucru sunt regele Filip al II-lea al Macedoniei și, bineînțeles, fiul său, Alexandru cel Mare, care a dus această armată pe culmile gloriei.
Dacă Filip al II-lea nu ar fi fost tatăl lui Alexandru, cu siguranță că lumea și-ar fi amintit de el nu numai ca un lider militar de prima mână, inteligent și deschis la inovație, dar și ca un politician desăvârșit. Multe dintre cuceririle și din gloria lui Alexandru nu ar fi putut fi posibile dacă tatăl său nu ar fi creat o armată absolut incredibilă.
Macedonenii antici (a nu se confunda cu poporul care a făcut parte din fosta Iugoslavie) erau un popor (în accepțiunea antică a termenului) aspru, mândru și războinic. Se considerau greci, deși atenienii, spartanii sau thebanii îi considerau ''semi-barbari''. Nu vorbeau o greacă foarte corectă și beau (mult) vin neîndoit cu apă, o ''marcă'' clară, în ochii grecilor, a faptului că erau niște intruși. Poate pentru a demonstra contrariul, macedonenii promovau încă de la cele mai fragede vârste o viață cumpătată, plină de curaj și de autocontrol. Copiii trebuiau să facă exerciții zilnice pentru a-și dezvolta corpul, iar cele marțiale erau în capul listei. Testul suprem al intrării în lumea adulților pentru un adolescent macedonean era uciderea, cu o suliță și neapărat față în față cu el, a unui porc mistreț. Până atunci, nu aveau voie să bea și nici să stea la aceeași masă cu bărbații adulți.
Filip a profitat foarte mult de acest spirit războinic al poporului său și a impus un serviciu militar obligatoriu. Soldații rămâneau în cadrul armatei și făceau instrucție zilnic, nu se mai întorceau la tribul din care făceau parte, ci erau parte a unei mașinării de război bine închegate. Ca să mărească coeziunea în rândul acestei armate, Filip făcea un întreg spectacol dintr-o simplă zi de instrucție, punându-i pe soldați să se întreacă în realizarea unor manevre complicate în cadrul unor sărbători sau concursuri marțiale. Conducătorii de clanuri și triburi, greu de stăpânit și condus, au fost convinși să se alăture acestui plan ambițios prin bani și funcții de conducere în cadrul armatei.
Pe lângă aceste lucruri bine gândite, Filip a inovat foarte mult și în privința armamentului și a tacticii, informându-se și învățând mereu de la rivalii greci. Noua sa armată nu folosea ''doru'', sulița pe care o găsim la falanga grecească și care era folosită cu o singură mână, ci a introdus o suliță de aproape două ori mai lungă (cam 5-6 m), destul de grea (6,5 kilograme), care se folosea cu ambele mâini, numită ''sarissa''. Scutul grecesc, numit ''hoplon'', a fost înlocuit de unul mai ușor, folosit de obicei de infanteria ușoară (arcași etc.), care era prins de gât și de brațul stâng, protejându-le pe ambele. Antrenamentele erau dure, dar menite să creeze o înțelegere mai bună a comenzilor și a diferitelor scenarii care se puteau ivi în timpul bătăliei. Armata macedoneană a fost printre primele care au folosit, în cadrul manevrelor militare, o combinație de mai multe unități și stiluri de a lupta - infanterie grea, infanterie ușoară, cavalerie, unități de mercenari. Nivelul de disciplină și înțelegere a ordinelor ajungea aproape de perfecțiune.
 |
| O reprezentare grafică a falăngii macedonene |
Până la acensiunea lui Filip, infanteriștii erau doar niște oameni simpli, fără experiență militară adecvată (ciobani, fermieri sau meșteșugari în viața de zi cu zi). Grecii nu îi considerau pe aceștia drept o amenințare, chiar îi disprețuiau, dar manifestau o mare admirație față de cavaleria macedonenilor (''hetairoi''), care era formată, de obicei, din tineri avizi după glorie din marile familii de aristocrați. Aceștia erau foarte bine echipați și antrenați și au început să devină cunoscuți grecilor datorită Războiului Peloponesiac (431 - 404 î.Hr.), când au luptat când de partea Atenei, când a Spartei, cele două combatante.
''Hetairoii'' erau aleși, în general, dintre aristocrați, dar regele putea primi și oameni simpli, indiferent de origine (nu trebuiau să fie neapărat macedoneni), dacă aceștia se remarcau în anumite situații sau se bucurau de grația acestuia. Regele și ''companionii'' săi erau destul de apropiați, cei din urmă fiind mai mult niște prieteni decât ''gardă de corp'', cum am fi tentați să credem. Exista chiar și un festival, numit ''Hetairidea'', unde regele și ''companionii'' își jurau credință eternă, participau la exerciții marțiale (lupte libere sau cu arme) sau vânătoare. Festivalul era considerat o bună oportunitate ca regele să închege relații mai strânse cu acești ''companioni''. Chiar și cunoscutul autor antic Euripides a primit această onoare, fiind ales ''companion'' de către regele macedonean Archelaus I, un stră-stră bunic al lui Alexandru.
''Companionii'' a fost prima unitate de cavalerie grea din istorie și prima aruncată în lupta corp la corp. Faima ei a străbătut veacurile, fiind considerată cea mai bună unitate de cavalerie din perioada antică. Unii istorici merg mai departe și o consideră cea mai bună unitate de cavalerie din toate timpurile. Până la apariția acestei unități, cavaleria era folosită doar la atacuri răzlețe, la hărțuire sau la urmărirea fugarilor, imediat ce lupta se încheia.
''Companionii'' călăreau doar cei mai buni cai și foloseau cele mai bune armuri și arme. Erau împărțiti în 8 escadroane, numite ''ilai'', alese în funcție de zona sau de tribul din care respectivii soldați făceau parte, fiecare dintre ele numărând între 200-300 de călăreți. Aceștia era comandați de câte doi oameni, deoarece, după cum precizează autorul antic Appian, ''Alexandru nu suporta ideea ca altcineva, nici măcar cel mai apropiat prieten, să fie în centrul atenției''. Primul escadron, ''ilaiul regal'', era comandat de Alexandru însuși și avea 400 de oameni, aproape dublul unuia normal. În cazuri speciale, în funcție de necesitate sau dacă situația militară o cerea, două, trei sau chiar patru escadroane puteau fuziona și puteau forma o unitate mai mare, comandată de un ''hipparch'', deși Alexandru deținea comanda supremă în permanență.
 |
| Alexandru și companionii săi, într-o șarjă impetuoasă ©Radu Oltean |
Un număr de 7 la început, 8 după acceptarea lui Peucestas în 326, dintre companioni, denumiți ''Somatophylakes'', erau cei mai apropiați colaboratori ai lui Alexandru, fiind atât prieteni, confidenți sau consilieri, cât și gardă de corp. Erau cei mai importanți oameni din întreaga armată a lui Alexandru, iar numele lor sună cunoscute chiar și după sute de ani. Primii 7 au fost Aristonous din Pella, Lysimachus, Peithon, Arybbas, Balacrus, Demetrius și Ptolemeu (a nu se confunda cu Ptolemeu Soter, cel care va pune bazele unui regat elenistic în Egipt după moartea lui Alexandru). Următorul primit în această listă selectă a fost Hephaestion, un om pe care Alexandru l-a iubit și respectat enorm. Mai merită amintiți cei care au luat locul unora care au pierit în bătălii, de obicei: Menes din Pella, Leonnatus, Perdiccas și Ptolemeu din Lagus (Ptolemeu Soter, amintit mai sus).
''Companionii'' erau înarmați, în principal, cu o suliță cu două vârfuri, numită ''xyston'', lungă de aproximativ 3.5 - 4.5 metri. Cel de-al doilea vârf acționa ca o contragreutate, făcând mai ușoară susținerea acesteia în poziție orizontală. O altă opinie ar fi folosirea acestui al doilea vârf în caz că ''xyston''-ul se rupea în zona primului, cel de impact. Xyston-ul se ținea, de obicei, cu ambele mâini, deși, în cea mai celebră reprezentare a lui Alexandru, un mozaic descoperit la Pompeii, în Italia, se pare că acesta o ține cu o singură mână. Pe lângă această suliță, mai erau înarmați ori cu o sabie scurtă dreaptă numită ''kopis'' sau una ușor curbată - ''xiphos'', pe care o foloseau dacă xyston-ul se rupea.
 |
| Mozaicul din Pompeii (detaliu). Observați xyston-ul din mână dreaptă a lui Alexandru, precum și armura care pare de tip ''linothorax'' ©National Archaeological Museum, Naples |
Ca armură, foloseau ori o armură din bronz care imita mușchii pieptului și ai abdomenului, ori așa-numita ''linothorax'', o armură ușoară, din mai multe straturi de in la care se adăuga piele, foarte des folosită în timpul campaniilor din Asia, unde temperaturile erau mai mari. În ciuda percepției moderne vizavi de armurile de metal și de protecția mai bună asigurată de acestea, linothorax-ul asigura o protecție foarte bună, mai ales în cazul săgeților, dar și a armelor des folosite în Est (în Orientul Apropiat și Mijlociu) - sulițe și săbii, dar chiar și în cazul acelor bărzi scurte ale persanilor, ''sagaris''. Pe umeri aveau niște plăci din metal, menite să îi protejeze, iar pe cap aveau ori un coif de tip ''beoțian'', unul care seamănă foarte mult cu o pălărie de soare din zilele noastre, ori unul de tip ''frigian'', destul de asemănător cu o căciulă. Cel ''beoțian'' se pare că era preferat pentru că asigura o bună protecție a gâtului, ochii și urechile nefiind blocate sau obturate de metal. De asemenea, asigura o vedere laterală foarte bună și posibilitatea de a auzi clar ordinele transmise. În același timp, Companionii nu aveau scut.
Acești călăreți au fost prima unitate care șarja direct într-o masă de infanterie, creând haos și confuzie în rândul acestora. De obicei, Companionii luptau în flancul drept și erau conduși personal de Alexandru. În flancul stâng lupta celălalt tip de cavalerie, de obicei recrutați din Tessalia, o regiune din Grecia. Într-o bătălie, ''Companionii'' încercau să ucidă ''capul șarpelui'' dintr-o lovitură - găseau un punct nevralgic în rândurile inamicului și atacau cu toate forțele acolo, folosind o formație care semăna foarte mult cu litera ''V'', în speranța capturării sau uciderii generalului. Exercițiile militare comune cu infanteria făceau posibilă și o înțelegere aproape perfectă între cele două tipuri de a purta lupta. Una dintre cele mai des folosite strategeme era așa numita ''ciocan și nicovală'' - falanga rezista și ținea dușmanul pe loc, acționând ca ''nicovală'', în timp ce ''Companionii'' atacau din spate sau din lateral - ''ciocanul''. Curajul, disciplina și antrenamentul lor erau la alt nivel, de unde și rezultatele care erau de fiecare dată în favoarea macedonenilor, în bătălii precum Granicus (334 î. Hr.), Issus (333 î. Hr.), Gaugamela (331 î. Hr.) sau cea de pe râul Hydaspes (326 î.Hr.). În toate aceste bătălii, ''Companionii'' au avut un rol decisiv.
 |
| Formația în formă de ''V'' - reprezentare grafică |
Imediat după moartea lui Alexandru (323 î.Hr.), uriașul său imperiu s-a destrămat, fiind înlocuit de câteva state succesoare conduse de foștii săi generali, îndeobște numiți ''diadohi''. Ptolemeu, Seleucos, Lysimachus și Antigonous sunt cei mai cunoscuți și toți au avut drept ''gardă de corp'' o unitate de cavalerie numită ''companioni''. Diferențele însă dintre vechea unitate și cele nou-create s-au accentuat însă cu trecerea timpului. De exemplu, în Imperiul Seleuciud, ''Companionii'' erau o unitate de cavalerie grea îmbrăcată din cap până în picioare în metal, foarte asemănătoare cu așa-numiții ''cataphractoi'', cavaleria persană și romană de mai târziu. ''Companionii'' lui Ptolemeu și Antigonous aveau, pe lângă armele mai sus amintite, un scut rotund numit ''aspis'' pe brațul stâng. Cu timpul, succesorii lui Alexandru au abandonat această denumire în favoarea altora pentru unitățile lor de cavalerie grea.
O resurgență a numelui pare să fi survenit între secolele 9-12 d. Hr., atunci când garda personală a împăraților romani (bizantini) a început să fie numită ''Hetaireia'', o trimitere directă la ''Companionii'' lui Alexandru cel Mare. Era o unitate de aprox.1200 oameni, potrivit istoricului militar Warren Treadgol. Era împărțită în două, deși se speculează că ar fi existat o împărțire în 3. Prima și cea mai importantă era ''Megalē hetaireia'' (''cea mare'', însărcinată cu paza Palatului Imperial în timp de pace și al Cortului Imperial, în timp de război) și ''Mesē hetaireia'' (''medie'', care asigura protecția unor locuri importante din Constantinopol). Nu era însă o unitate de cavalerie 100%, ci un mix între unități de infanterie și cavalerie, de obicei formată din mercenari (arabi, franci, maghiari, khazari, varegi).
Comments
Post a Comment