Trupele SAS ale aztecilor - Războinicii jaguar

Un ''războinic jaguar'' în viziunea unui artist contemporan
©Pinterest

Mexicul este, astăzi, o țară pitorească și interesantă, care atrage foarte mulți turiști dornici să viziteze orașe precum Veracruz, Monterrey, Guadalajara sau Acapulco. Majoritatea acestor orașe au fost întemeiate de coloniștii spanioli. Nu am inclus, dintr-un motiv pe care îl voi explica mai jos, Ciudad de Mexico, capitala țării. Cultura mexicană este strâns legată de influența covârșitoare a Spaniei, care a introdus în Mexic religia catolică, limba spaniolă, cutumele și legile europene, după care se conduce această țară și astăzi. Dar înainte de venirea spaniolilor, a existat o cultură și o civilizație foarte interesante, dar care s-a pierdut în negura timpului. Este vorba de cultura ''aztecă''.

Aztecii au fost cei care au creat orașul pe care noi îl cunoaștem drept Ciudad de Mexico. În timpul aztecilor se numea însă Tenochtitlan, un oraș uriaș pentru secolele 15-16 (400.000 de locuitori), care rivaliza cu oricare oraș din Europa. Multe dintre ele, celebre astăzi (Paris, Londra), nici nu se puteau compara ca nivel de dezvoltare cu această bijuterie din Mezoamerica. Bernal Diaz de Castillo, un conquistador care a participat la expediția de cucerire a Imperiului Aztec și care a lăsat o cronică a acestor întâmplări - ''Descoperirea și cucerirea Noului Mexic 1517 - 1521'', a scris despre acest oraș: ''Când am văzut atât de multe mici orașe și sate construite pe apă pe lângă el, dar și pe uscat, am rămas uimiți și eram convinși că toate acestea s-au realizat cu ajutorul vrăjilor. Unii soldați chiar au întrebat dacă tot ce văd nu este cumva un vis sau o nălucire a minții. Nu pot să le descriu, am văzut lucruri și am auzit povești pe care nici în vise nu poți să crezi că le poți vedea sau auzi''.

Hartă din epocă (1524) a Tenochtitlanului
©HistoryToday

Acest oraș era inima unei societăți războinice prin excelență. Populația ''aztecă'' se identifica prin arta războiului și asta avea legătură cu sistemul lor de credințe și valori. Aztecii credeau în zeități precum zeul creator Huitzilopochtli (asemănător într-o anumită măsură cu Zeus), Tlaloc (Zeul ploii și al furtunilor), Tonatiuh (Zeul soarelui și al fertilității), Tezcatlipoca (Zeul nopții și al frigului), Quetzalcoatl (fratele lui Tezcatlipoca, versiunea ''bună'' a acestuia, zeul cunoașterii) sau Xipe Totec (Zeul fertilității, al fierarilor și al meșteșugarilor), iar pentru ca aceștia să fie mulțumiți, aztecii considerau că trebuiesc sacrificați oameni. De exemplu, se sacrificau oameni pentru ca Zeul Soarelui, Tonatiuh, să lase soarele să răsară și a doua zi. În cinstea lui Tlaloc se sacrificau copii, pentru că aztecii credeau că plânsetele nou-născuților, dar și lacrimile acestora, erau sacre și foarte plăcute în ochii acestui zeu. De aceea, întreaga mașinărie de război a aztecilor se concentra pe întreținerea continuuă a unui flux de prizonieri care trebuiau sacrificați pentru ca lumea, societatea lor, să meargă mai departe. Iar cei care se ocupau de această sarcină erau ''războinicii jaguar'', împreună cu ''unitatea'' lor geamănă, ''războinicii vultur''.

Războinicii-jaguar, numiți ''ocēlōtl'' (la singular), ''ocēlōmeh'' (la plural) în aztecă, erau o ''castă'' militară de elită, cunoscută aztecilor după denumirea ''cuāuhocēlōtl'', numită astfel deoarece grupa, cum am arătat și mai sus, ''războinicii-jaguar'' - ''ocēlōtl'' și pe cei ''vultur'' - ''cuāuhtli''. Motivul pentru care această elită a ales jaguarul drept totem este credința larg răspândită potrivit căreia zeii luau des forme de animale (Quetzalcoatl, de exemplu, se credea că lua forma unui șarpe). În cazul jaguarului, războinicii credeau că el este întruchiparea zeului Tezcatlipoca, zeul nopții. Istoricul Annabeth Headrick consideră că, în mitologia mezoamericană, ''vulturii și jaguarii sunt animalele conectate cu Creația și sunt unele dintre cele mai importante din imaginarul colectiv. Ele reprezintă sacrificiul de sine și vitejia''. De asemenea, foloseau numele acestui animal pentru ca spiritul, calitățile să îi însoțească în bătălii. Erau considerați cei mai viteji dintre toți, motiv pentru care luptau în primul rând. Cele mai multe informații despre ''războinicii-jaguar'' le aflăm din ''Codexul Florentin'', o compilație a unui călugăr spaniol, Bernardo de Sahagun, care a scris foarte mult despre azteci în timpul călătoriei sale misionare în Lumea Nouă. El a susținut că unitățile ''Jaguar'' și ''Vultur'' sunt rareori menționate separat, diferențele dintre ele fiind de nuanță, nu de fond.

În poză, un desen din ''Codex Mendoza'', creat între 1529 și 1553, o compilație de texte privitoare la istoria și conducătorii aztecilor. Puteți observa ''războinicul jaguar'' chiar în centru, în ceea ce pare a fi un costum de jaguar alb.
©Codex Mendoza

Educația aztecilor se baza într-o proporție covârșitoare pe învățarea și asimilarea artei războiului. Nimic nu era considerat mai sacru. Deoarece nu aveau o armată permanentă, fiecare tânăr trebuia să ia parte la antrenamentele militare și să învețe cum să fie soldat. Tinerii de origine nobilă urmau același traseu, dar ei putea să devină și preoți, lideri militari, oficiali ai statului etc., nu neapărat soldați. Existau două tipuri de ''școli'' - una pentru cei din popor, Telpochcalli, și una exclusiv pentru nobili - Calmecac. Aici mergeau cei care aveau să devină conducători, lideri militari sau să acceadă în rândurile ''jaguarilor'' și ''vulturilor''. Antrenamentele acestora (ale nobililor) difereau prin calitatea veteranilor care predau aceste secrete și tactici militare, dar și prin armele mai bune folosite de către tinerii recruți.

La vârsta de 15 ani, tinerii se ''înrolau'' și începeau antrenamentul în cadrul ''școlilor''. Antrenamentele erau însă la fel pentru toți, indiferent de statut. Începând din prima zi, erau învățați cu traiul și greutățile vieții de soldat. Instructorii din aceste școli erau numiți dintre cei mai căliți veterani, cu o mare experiență militară și de conducere. Exercițiile erau intense, grele, chiar brutale. Se punea accent pe dezvoltarea unui curaj nemaivăzut, care era creat prin nenumărate exerciții fizice care să întărească corpul și mintea. Se practica chiar și tortura (în doze mici, desigur), precum în cazul arhicunoscutei unități de elită britanice SAS din zilele noastre, pentru a-i întări pe acești războinici și mai mult și pentru a-i învăța cu durerea. Ca în orice armată, tinerii trebuiau să își poarte de grijă singuri și să participe la tot felul de corvezi zilnice - făceau curățenie, cărau diferite lucruri (lăzi, coșuri etc.), ridicau ziduri, săpau șanturi, munceau pâmântul. Unul dintre testele cele mai importante era mersul în pădure și adunarea lemnului de foc. Dacă astăzi cărau 5 vreascuri, mâine cărau 6, poimâine 7 și tot așa. Cu cât mai mult timp petreceau în cadrul școlii, cu atât mai multe vreascuri pentru foc trebuiau să care. Având în vedere că șederea dura cațiva ani, la un moment dat acest exercițiu devenea o adevărată provocare.

Tinerii războinici mai trebuiau, atunci când ''armata'' se afla în campanie, să ia parte la operațiuni și să care scuturile, armurile, armele, hrana, apa și lemnele de foc ale războinicilor mai în vârstă. Aceștia erau obligați să asiste la bătălii pentru a-i face neînfricați la vederea pericolului și a ororilor războiului. Totodată, disciplina era de fier. Orice abatere era sancționată cu o asprime brutală. De exemplu, dacă un elev era prins atunci când nu se concentra îndeajuns la exercițiile militare sau abandona munca, era bătut cu bestialitate, de multe ori această pedeapsă fiind înlocuită cu umilirea publică - în fața tuturor colegilor. Aceștia erau scoși din rând și tunși de față cu toți, ceea ce era o mare dezonoare în societatea aztecă. Când le era tăiat părul, posibilitatea de a deveni războinic (și de a avansa pe scara socială) era închisă definitiv. De asemenea, consumul de băuturi alcoolice (în special ''pulque'', o băutură foarte tare, cu o culoare lăptoasă, făcută din agave) și întreținerea de relații sexuale erau strict interzise. Cei prinși încălcând aceste reguli erau pedepsiți cu moartea.

După termina școala, un tânăr putea fi primit în rândul ''războinicilor jaguar'' dacă făcea dovada valorii sale pe câmpul de bătălie. În mod ciudat (dar total de înțeles când ne dăm seama că vorbim despre o cu totul altă societate și cultură), nu uciderea a cât mai multor inamici pe câmpul de luptă te apropia de primirea în rândurile ''jaguarilor'', ci exact opusul. Cea mai mare onoare de care se putea bucura un războinic era capturarea a cât mai multor prizonieri care puteau fi sacrificați. Pentru a fi primit în rândul ''jaguarilor'', un războinic trebuia să captureze minim 4 inamici (atunci primea rangul de ''tequihuahqueh''). Totuși, numărul putea varia. Dacă cei patru erau de rang înalt, era considerat o mare onoare și respectivul era primit în cadrul acestei unități. Dacă erau soldați obișnuiți, numărul celor capturați trebuia să fie mai mare. 

Dacă numărul celor de rang înalt era 5, respectivul primea titul de ''otontin'', potrivit istoricului Manuel Aguilar-Moreno, care precizează acest lucru în cartea sa, ''Viața în lumea aztecă''. Era o mare onoare pentru respectivul. I se oferea o o armă din lemn, ''macuahuitl'', cu o lungime cam de 1 - 1,5 metri, destul de asemănătoare cu o paletă de cricket din zilele noastre, mai îngustă însă (75 mm), pe care erau montate, de-o parte și de alta, pietre de obsidian negru (o rocă vulcanică) de diferite forme : triunghiulare, rotunde, pătrate etc. Numărul pietrelor putea varia, dar în general erau 8 sau 10. Tăieturile făcute de acestea erau adânci, dar nu mortale, îndeajuns de puternice încât să scoată din luptă un inamic. De asemenea, primea un scut bogat colorat, decorat cu 4 semiluni, precum și dreptul de a purta părul legat cu o fundă roșie într-un soi de coc. Prinderea a 6 inamici, dar și cel puțin 20 de fapte de vitejie dovedite, îi aduceau rangul cel mai înalt: ''cuauhchicqueh'', care era cel chiar de sub regele însuși. Uciderea inamicilor era considerată o neîndemnare, o dovadă că respectivul nu era bine pregătit, care putea și trebuia fi depășită cât mai repede posibil. Accederea în această elită era într-o proporție covârșitoare apanajul nobililor, dar și oamenii simpli puteau fi primiți dacă faptele lor erau cu totul excepționale. Totuși, aceste cazuri erau extrem de rare.

Arma aztecă ''macuahuitl''
©Theaztecvault

Odată cu accederea în rândurile ''jaguarilor'', poziția socială a acestora devenea una de frunte. Li se acorda dreptul de a purta bijuterii (interzise oamenilor simpli) și echipamentul militar complet, puteau să poarte mătase și sandale, aveau acces în palatul imperial și dreptul de a sta la masa regelui. De asemenea, li se acorda dreptul de a consuma băuturi alcoolice (pulque în special), de a avea concubine, dar și cel de a consuma carnea umană rămasă în urma sacrificiilor.

Îmbrăcamintea și armura războinicilor - jaguar era tributară ideii de soldați aleși. Protecția era minimă, de înțeles din moment ce scopul era capturarea, nu uciderea, ea fiind asigurată de o armură din material textil, de obicei trei rânduri de bumbac presat. Aceasta era ținută într-o saramură timp de câteva zile, apoi pusă la uscat. Când se usca, sarea se cristaliza și armura devenea foarte trainică, putând să reziste cu succes împotriva sulițelor sau săgeților. Era purtată de către ''jaguari'' pe sub un fel de robă, de asemenea din material textil (bumbac și mătase). Istoricul Ian Heath precizează că această ''îmbrăcăminte'' era colorată foarte viu: albastru (peste 75%), galben, roșu sau alb. Desenele aplicate erau însă întotdeauna negre, gulerul roșu, partea de jos fiind albă. Pe cap purtau un coif în formă de cap de jaguar, decorat cu pene din belșug. În ciuda percepției generale, majoritatea nu purtau o piele de jaguar, aceasta fiind pecetea oamenilor comuni acceptați în rândurile ''jaguarilor''. Totodată, pe această îmbrăcăminte, dar în special pe coif, se mai aplicau gheare sau ciocuri de animale, care îi făceau și mai fioroși. Singura protecție mai adecvată era un scut rotund din lemn, pe care erau aplicate diferite embleme sau simboluri, numite ''chimalli''. Și acesta era decorat cu pene, de obicei prinse de partea de jos. Acestea difereau în funcție de rang, poziție socială sau de unitate.

Armuri și scuturi purtate de către ''războinicii jaguari'' și de către ''războinicii vultur'', potrivit Codex Mendoza
©Codex Mendoza

Ca arme, ''jaguarii'' foloseau o varietate de tipuri. De obicei, fiecare războinic se specializa, în timpul antrenamentului din școală, pe o anumită armă. De obicei, era vorba despre o versiune mai mică și mai puțin împodobită (4 pietre de obsidian) a armei amintite mai sus (macuahuitl). Aceasta se numea ''mācuāhuitzōctli'' și avea o lungime de aprox. 50 de cm. În ciuda acestor cifre relativ mici, erau niște arme foarte periculoase. Cu ele puteau ușor să decapiteze un om sau chiar un cal. De obicei se folosea cu ambele mâini, dar exista și o variantă a armei care putea fi folosită cu o singură mână. O altă armă era așa numita ''atlatl'', o versiune primitivă a ballistei europene. Cu aceasta, jaguarii puteau arunca sulițe de la distanță, deși aceștia căutau să intre cât mai repede într-o luptă corp la corp. ''Tematlatl'' era ceva în genul unei prăștii foarte mari.''Tlacalhuazcuahuitl'' era, de asemenea, o armă mortală - un tub prin care se băgau mici săgeți din lemn, otrăvite, și care erau suflate cu putere. De obicei, acestea erau folosite la vânătoare, dar putea fi uzitate și la atacuri surpriză sau în ambuscade.

O altă armă interesantă era ''cuahuitl'', o bâtă din lemn cu o bilă mare la un capăt. În mâinile unui războinic priceput, această armă primitivă putea deveni una letală. Unele dintre cele mai folosite erau ''tepoztopilli'', o suliță de aprox. 2 metri, cu un vârf din obsidian, sau ''itztopilli'', un fel de secure realizată din piatră, la care se atașa un mâner de lemn.

Cum am arătat și la începutul prezentării, ''jaguarii'' erau poziționați în primul rând, datorită experienței, disciplinei, antrenamentului și curajului personal, dar și în acest prim rând exista o împărțire. Primii erau ''cuahchicqueh'', cei mai viteji dintre toți, urmați fiind de cei din ordinul ''otontin'', apoi de ''jaguari''. Aceștia erau elita armatei, fiind temuți de către inamici, respectați de către soldați și disciplinați până la fanatism. În unele cazuri mai rare, aztecii îi mai foloseau mici contingente de veterani pentru a insufla curaj soldaților mai puțin pregătiți, plasându-i pe aceștia printre ei, pentru ca să nu cedeze presiunii și să rupă rândurile în focul luptei.

Sfârșitul ''jaguarilor'' a venit odată cu sosirea spaniolilor în Mexic. În luptele cu conchistadorii, ''jaguarii'' au rămas tributari vechiului lor mod de a lupta - încercau să îi captureze pe spanioli vii. Probabil că ar fi obținut victoria dacă îi ucideau pe aceștia, care erau mult mai bine înarmați și dispuneau de o mai bună protecție împotriva armelor lor primitive. În ciuda curajului personal și a disciplinei, ''jaguarii'' au fost înfrânți, iar Imperiul Aztec a dispărut. Locul său a fost luat de colonia spaniolă ''Noua Spanie'', religiei aztece i-a luat locul religia catolică, iar populația nativă a fost exterminată în proporții uriașe (fie de spanioli, fie de bolile aduse de ei). Spaniolii au condus Mexicul până 1821, atunci când această țară a devenit independentă și și-a adus aminte de moștenirea aztecă: în centrul steagului național a fost pusă o imagine reprezentând un vultur care stă pe un cactus și devorează un șarpe, aceasta fiind o trimitere directă la legenda aztecă a întemeierii Tenochtitlan-ului - Zeii le-au spus aztecilor să își întemeieze orașul acolo unde vor vedea această imagine. S-a dovedit a fi că locul ales este același cu cel unde găsim astăzi capitala Mexicului, Ciudad de Mexico.

Luptă între azteci și spanioli, în viziunea artistului Peter Dennis
©Peter Dennis

Aceasta a fost povestea ''războinicilor jaguar''. Sper că v-a plăcut această prezentare a unei unități exotice, puțin cunoscute publicului larg, dar care merită să își găsească un loc în lista celor mai interesante forțe de elită din istorie.