 |
| Bătălia de la Adrianopole, o ilustrație a lui Radu Oltean pentru revista spaniolă ''Desperta Ferro'' |
Principalele surse care ne vorbesc despre această bătălie sunt Ammianus Marcellinus, soldatul și istoricul roman din secolul IV d.Hr., și istoricul Zosimos, care a trăit în secolul V d.Hr. Ammianus Marcellinus ne oferă cea mai sigură descriere a acesteia, în parte datorită faptului că a scris la puțin timp după desfășurarea ei (391 d.Hr.). De asemenea, Ammianus a fost, la rându-i, soldat în armata romană și a luptat sub comanda împăratului Iulian, fiind familiarizat, astfel, cu tactica și felul în care armata romană se purta pe un câmp de bătălie. Istoricul cunoaște termeni ''tehnici'' despre arme și armată, în general, și este destul de clar și succint în descrierea acesteia. Totuși, Ammianus are câteva inadvertențe, mai ales în chestiuni legate de cronologie și plasare geografică a evenimentelor, la care se adaugă faptul că era păgân, de aici și desele atitudini moralizatoare și luări de poziții împotriva creștinismului, pe care îl consideră vinovat de decăderea Imperiului Roman, deci și a armatei - de aici o cauză importantă a deznodământului acestei încleștări.
Celălalt autor amintit, Zosimos, este, de asemenea, un istoric păgân care, la fel ca și Marcellinus, are un ton moralizator și este extrem de ''pornit'' împotriva creștinilor, motiv pentru care scrierile sale trebuie tratate cu o mare doză de atenție. Scriitorii creștini, precum Socrate Scolasticul, Sozomen și Theodor din Cyrus, menționează fugitiv această bătălie în scrierile lor, dar sunt de cealaltă parte a baricadei - consideră că înfrângerea romanilor în această bătălie se datorează păcatelor lui Valens, împăratul în exercițiu, dar și cele ale Imperiului per total. Din aceste motive, trebuie să fim atenți atunci când citim aceste surse pentru că ele sunt scrise sub anumite auspicii și depind mult de credințele și convingerile celor care le-au scris.
Cadrul istoric al bătăliei
În 364, la un an după moartea împăratului Iulian, cunoscut mai ales după numele batjocoritor dat de creștini - ''Apostatul'', frații Valentinian și Valens au devenit noii conducători ai lumii romane. Pentru o mai bună administrare și apărare a imensului Imperiu, cei doi au ales să conducă câte o parte a acestuia. Valentinian a ales să guverneze partea de Vest, în timp ce Valens a primit partea de Est.
Trei ani mai târziu, Valentinian l-a asociat la domnie pe tânărul său fiu, Grațian. Ca și tatăl său, Grațian era un general extrem de talentat și capabil, ceea ce nu se poate spune și despre Valens. Acesta nu avusese contact cu viața de soldat până în 360, fiind total lipsit de experiență în acest domeniu. Totuși, Valens s-a înconjurat de oameni destul de capabili și, în 365-366, a condus o expediție împotriva Imperiului Sassanid, pentru recuperarea teritoriilor pierdute de predecesorul său - 5 provincii la est de Eufrat, dar și orașe precum Nisibis, Singara sau Castra Maurorum.
Încă de la început nu a fost o campanie încununată de succes. În toate colțurile părții de Est existau pretendenți la coroana imperială, revoltele fiind la ordinea zilei. Însă cea mai gravă dintre toate a fost cea a lui Procopius, o rudă îndepărtată a defunctului împărat Iulian. Acesta s-a bucurat de o mare influență mai ales în rândul veteranilor lui Iulian, iar Valens a avut mult de furcă în a-și convinge proprii soldați să lupte pentru el.
Romanii și Goții
La nordul Dunării, în fosta provincie romană Dacia, rezidau două ramuri ale neamului goților - tervingi și greuthingi. Relațiile cu romanii au fost când încordate, când pașnice, dar, în 366, regele Athanaric al tervingilor a avut în plan să atace Imperiul, pe fondul veștii că Valens se află în Siria, la granița cu Sassanizii. Însă a auzit de revolta lui Procopius și a devenit aliatul acestuia. Valens s-a întors însă pe neașteptate, în același an, și l-a înfrânt decisiv pe Procopius. I-a tăiat capul și i l-a trimis în dar fratelui său, Valentinian.
Pentru a răzbuna ajutorul pe care Athanaric i l-a oferit lui Procopius, Valens a pus la cale o campanie de pedepsire ce urma să aibă loc la nordul Dunării. În primă fază, tervingii au fugit din fața armatelor romane, iar în următorul an a avut loc o inundație masivă a Dunării. Totuși, Valens a persistat în această campanie și, în 369, i-a învins decisiv într-o bătălie purtată la nord de Dunăre. S-a încheiat un tratat de pace între cele două părți, iar Valens a putut să se întoarcă în Siria și să continue lupta cu Imperiul Sassanid.
Timp de aproximativ 8 ani, tratatul a fost respectat și nu s-a întâmplat nimic notabil între cele două părți, dar în 376, hunii au invadat Dacia, căminul tervingilor și al greuthingilor. Speriați de moarte de acești migratori însetați de sânge, tervingii s-au strâns, cu cățel și purcel, pe malul nordic al Dunării, lansând apeluri disperate către Valens pentru a fi primiți la sud, în Imperiu. Ei acceptau să slujească în armata imperială și să muncească pământul, ca niște buni cetățeni ai Imperiului.
Valens a acceptat târgul, mai ales că tervingii aveau o bună reputație ca soldați, însă s-a acordat drep de trecere doar unui grup mai restrâns, condus de Fritigern. Cel mai mare, condus de vechiul inamic Athanaric, i-a fost interzisă trecerea la sud de Dunăre. Totuși, în panica cauzată de apropierea hunilor, dar și în confuzia trecerii a mii de oameni dintr-o parte în alta, și tervingii lui Athanaric au trecut granița fără nici o problemă.
După ce au trecut granița, au fost cantonați undeva în jurul orașului Durostorum, unde au trebuit să treacă prin chinurile unei ierni extrem de aspre. Cam în aceeași perioadă, pe malul opus al Dunării au apărut greuthingii, conduși de Alatheus și Saphax. Ei au cerut același lucru - să fie lăsați să treacă la sud de Dunăre, în Imperiu. Romanii însă au refuzat să le acorde accesul, aceștia fiind blocați la nordul Dunării. Trupele de graniță au fost postate pe malul sudic și au patrulat în permanență pentru a opri sau anunța orice trecere sau încercare de trecere abuzivă a graniței
În 376, murmure de revoltă au început să se audă din tabăra tervingilor, ceea ce l-a făcut pe Lupicinius, guvernatorul Traciei, să ordone trupelor mai sus amintite, cele de la graniță, să îi escorteze pe tervingi până la orașul Marcianopolis, acolo unde să îi țină sub pază. Dar mutarea trupelor de la graniță a dat frâu liber greuthingilor, care au trecut Dunărea nestingheriți. I-au urmat pe tervingi și, într-un final, i-au ajuns din urmă și s-au amestecat cu aceștia. Acum problema era de două ori mai mare, goții fiind mult mai numeroși decât se aștepta inițial.
Aici însă a intervenit momentul crucial al întregului episod. Deși Valens a ordonat clar ajutorarea acestor ''refugiați'', dacă putem afirma astfel, corupția și răutatea romanilor și-au spus cuvântul. Goții au fost lăsați să moară de foame, aceștia ajungând să își vândă copiii și soțiile pentru hrană. În special oamenii însărcinați să pună ordine în această situație și să îi asiste cu hrană și furaje, Lupicinus și Maximinus (în alte surse, Maximus), au manifestat o răutate vecină cu nebunia. I-au torturat și le-au vândut alimentele destinate la prețuri exorbitante, pe care nimeni în afară de regi sau nobili nu le puteau plăti. Iată ce spune Iordanes, istoricul roman din secolul VI d.Hr.:
''Foarte curând, foametea și nevoile au lovit tabăra goților. Disperați, prinții Fritigern, Safrac și Alatheus, s-au întâlnit cu Lupicinius și Maximinus și i-au implorat să deschidă o piață, de unde oamenii să poată cumpăra hrană. Cei doi, cu mințile luate de bani și averi, au acceptat. Nu numai că au vândut resturi de la animalele sacrificate pentru ei la suprapreț, dar le-au vândut chiar și carne de câine sau ale altor animale necurate. Prețurile era atât de mari, încât goții își vindeau copiii pentru o bucată de pâine sau câteva kilograme de carne''.
Situația devenea cu fiecare zi de nesuportat, motiv pentru care Fritigern și un alt nobil de frunte, Alavivus, au cerut o nouă întrevedere cu Lupicinus. Acesta i-a primit ostentativ, înfruptându-se din mâncăruri alese și vinuri scumpe în fața oaspeților flămânzi. Potrivit lui Marcellinus, Alavivus și Fritigern i-au cerut provizii și pământuri în care tervingii să se așeze și să trăiască, dar Lupicinius, fiind beat turtă, i-a refuzat. Situația a escaladat până la momentul în care Lupicinius a dat ordin să fie uciși cei doi, dar, în cele din urmă s-a limitat doar la gărzile personale ale acestora. I-a eliberat de Alavivus și Fritigern și le-a cerut să liniștească mulțimea care dădea semne din ce în ce mai mari de nemulțumire. Alavivus se pare că a fost ucis într-o încăierare pe drumul de întoarcere, pentru că informațiile despre el dispar în acest punct.
Ajunși în tabără, cei doi au ridicat stindardul revoltei, goții atacând și jefuind satele și recoltele din jurul orașului Marcianopolis, unde se aflau Lupicinius și Maximinus. Aceștia au încercat să li se opună cu trupele pe care le aveau, dar au fost înfrânți categoric. Timp de doi ani goții au distrus în lung și în lat partea de nord a provinciei Thracia, învingând cu ușurință toate forțele trimise împotriva lor. Au atacat chiar și orașele mari, printre ele Adrianopole, pe care însă nu le-au putut cuceri din cauza lipsei echipamentului de asediu.
Bătălia - preludiu
Situația din Tracia devenea îngrijorătoare, astfel că Valens a decis să ia problema în propriile mâini. A plecat din Antiohia spre Constantinopol, unde a ajuns 30 mai. Între timp, Valens i-a cerut ajutor nepotului său, Grațian, împăratul Vestului începând in 375. Acesta a răspuns afirmativ și era pe cale să îi trimită ajutor, când un atac al alamanilor i-a ținut armata pe loc. În cele din urmă, Grațian i-a înfrânt pe aceștia la Argentoratum și acum era liber să îi trimită ajutoare unchiului său.
Valens nu era prea iubit în Constantinopol. Era un conducător brutal, sadic, dar cel mai rău lucru era faptul că susținea foarte puternic ''erezia'' ariană. Populația îl disprețuia și chiar a fost huiduit când a intrat în capitală, ceea ce a scăzut moralul oamenilor săi. Totuși, armata rămânea loială și puternică. Era cantonată în orașul Melentias și moralul ei a fost întărit de plata soldelor, de laude și aducerea de noi provizii. Aparent, Valens nu a fost prea deranjat de atitudinea populației, fiind mai interesat de alegerea unor comandanți capabili. L-a înlocuit pe Traianus, comandantul infanteriei, cu Sebastianus, un comandant capabil venit din Italia. Traianus a rămas însă în cadrul armatei. A numit în funcții importante și generali precum Victor Sarmatul, un excelent tactician și soldat, dar și Bacurius, un general foarte destoinic din Iberia (Georgia de astăzi).
Odată pusă la punct, armata a început să mărșăluiască încet spre Adrianopole. Sebastianus, însoțit de două mii de călăreți echipați ușor, a plecat în recunoaștere. Undeva în jurul jumătății lunii iunie, iscoadele i-au adus la cunoștință că un grup mare de goți sunt în apropiere, încărcați cu multă pradă obținută din jefuirea sistematică a satelor din zană. Sebastianus a pus la cale o ambuscadă și, pe malurile râului Hebrus, i-a atacat și i-a ucis pe majoritatea dintre ei, doar puțini reușind să scape.
Mai mult, vești bune au venit din Vest. Grațian i-a scris unchiului său că se îndreaptă spre Adrianopole cu ajutoare, după ce a reușit să obțină o victorie strălucită împotriva alamanilor. Armata nepotului său s-a pus în mișcare și urma să facă joncțiunea cu cea a lui Valens lângă Adrianopole.
Pe data de 6 august, rapoarte iscoadelor au adus vești cum că ''barbarii'', în număr de 10.000, mărșăluiesc spre Adrianopole, la aproximativ 25 kilometri nord de locația armatei imperiale. Valens a ordonat atunci un marș forțat care, în ciuda terenului dificil, și-a atins obiectivul - armata a ajuns înaintea dușmanului în apropierea marelui oraș, acolo unde Valens a dat ordin să se ridice o tabără puternică cu șanțuri și fortificată cu un rând de căruțe strâns legate între ele.
Cam în aceeași perioadă, Valens l-a primit pe contele Richomer, comandantul gărzii personale a lui Grațian. Acesta îi aducea o scrisoare a lui Grațian care îi cerea unchiului său să nu facă nimic necugetat și să aștepte să ajungă și armata sa la locul de întâlnire. Între timp, însă, armata sa care traversa zona Porților de Fier de astăzi, a fost atacată de alani într-un loc numit Castra Martis. Deși au reușit să câștige, trupele lui Grațian au pierdut timp prețios, care se va dovedi decisiv, după cum vom vedea.
Fritigern era într-o situație ingrată. Nu avea îndeajuns de mulți soldați ca să atace tabăra romană și nici să împiedice joncțiunea celor doi împărați. Atunci el a ordonat trupelor care jefuiau prin împrejurimi să se întoarcă în tabără, asta pentru a evita posibilitatea unor ambuscade de genul celei puse la cale de Sebastianus. Cu aceste trupe proaspete, Fritigern a luat o decizie îndrăzneață - a avansat spre Adrianopole și a atacat orașul Nike, plasându-și armata între Constantinopol și cea a lui Valens.
Mișcările de trupe din tabăra goților au alarmat partea romană, acolo unde s-a ținut un consiliu de război. Victor Sarmatul a opinat că Valens ar trebui să nu riște o bătălie și să aștepte, în schimb, ajutorul nepotului său. Sebastianus, pe de altă parte, îmbătat de succesul obținut pe malul râului Hebrus, a cerut ca trupele să atace imediat. Ammianus Marcellinus precizează că mulți generali din armata sa l-au influențat în modul cel mai greșit cu putință pe Valens atunci când i-au precizat că, în caz de îl va aștepta pe Grațian, va trebui să împartă cu el gloria victoriei. După toate aparențele, Valens îl invidia foarte tare pe tânărul său nepot, mai ales după strălucita victorie obținută împotriva alamanilor.
Cam în același timp, pe 8 august, Fritigern a trimis un sol, cerând pace. În schimbul acesteia, Valens trebuia să cedeze goților nordul Traciei, dar în calitate de ''foederati''. Valens era deja cu moralul foarte ridicat. Nu doar că era convins că îl depășeste numeric pe Fritigern (goții 10.000/romanii 20.000), dar știa că acum mai bine de 10 ani îi învinsese pe goți fără mari probleme. Mai mult, îndrăzneala cererilor era izbitoare. Nici un împărat nu ar fi putut accepta să cedeze un asemenea teritoriu important de bunăvoie.
Convins de faptul că toată armata goților număra 10.000 de oameni, Valens a decis să nu mai aștepte ajutorul lui Grațian și a dat ordinul de atac.
Bătălia
Pe data de 9 august, pe o căldură dogoritoare (peste 37 grade Celsius) și după 20 de kilometri de marș forțat, armata lui Valens a dat, dintr-o dată, nas în nas cu cea a lui Fritigern. Aceasta din urmă era campată pe un deal, într-o tabără bine întărită cu un lanț de căruțe strâns legate una de alta.
Acest întâlnire cu totul neașteptată se datorează faptului că Valens a fost mult prea încrezător și nu a trimis pe nimeni în recunoaștere. Răul însă fusese făcut și nu mai putea da înapoi. În cele din urmă, după mai multe încăierări de mică anvergură, armata romană s-a așezat în ordine de luptă. În centru a fost plasată infanteria (aprox. 2/3 din total), pe flancuri fiind așezată cavaleria. În rezervă, Valens a păstrat un corp de cavalerie format din Batavi, renumiți pentru pentru faptul că erau excelenți călăreți. Totuși, nu s-a dat nici o luptă timp de mai multe ore, iar faptul că goții au dat foc ierburilor dintre cele două armate a adăugat un plus de stres pentru soldații romani. Aceștia sufereau deja de sete și oboseală, la care se adăuga fumul înecăcios al ierbii arse, căldura infernală a soarelui, dar și cea degajată de foc. Între timp, goții se putea odihni liniștiți la umbra dată de căruțele amintite mai sus.
Nici Fritigern nu a fost prea înțelept și, la momentul în care armata romană a apărut în fața taberei, el nu avea la dispoziție decât infanteria, într-un număr mult mai mic decât cea romană. Cavaleria greuthingilor, condusă de Alathues și Saphax, nu era la locul bătăliei, fiind plecată după jaf și provizii. În încercarea de a câștiga timp, Fritigern a trimis mai multe oferte de pace, majoritatea fiind respinse cu dispreț de către împărat. În cele din urmă, a acceptat una dintre ele - în schimbul a mai multor ostatici de rang înalt, Fritigern promitea să încerce tot posibilul să câștige oamenii de partea lui și să se încheie pace.
Richomer s-a oferit drept ostatic în mod voluntar, dar nu a mai ajuns în tabăra lui Fritigern. Pe drumul spre tabăra acestuia, cei din garda personală și-au pierdut cumpătul și au atacat fără să primească un ordin direct. Un contraatac al goților i-a împins înapoi către tabără, unde au ajuns panicați și speriați. În acel moment, Valens a ordonat un atac cu toate forțele.
Infanteria nu era bine pregătită, dar s-a organizat cât de repede a putut. Unitățile de cavalerie erau însă în stare de alertă. Au început să avanseze către liniile inamice, dar chiar la jumătatea drumului, pe ambele flancuri ale taberei au apărut călăreții lui Saphax și Athaleus. Aproape 5000 de călăreți au șarjat aproape instantaneu, ''ca un fulger din munți'', potrivit lui Ammianus Marcellinus, creând haos și distrugând totul în calea lor. Având avantajul înălțimii, cavaleria gotă a zdrobit-o fără drept de apel pe cea romană.
Odată cavaleria distrusă, Athaleus și Saphax au ordonat ca infanteria romană să fie atacată din lateral. Confuzia, panica și frica s-au înstăpânit în rândurile acestora, în ciuda faptului că au rezistat eroic. La toate acestea se adăugau valurile de săgeți fără de sfârșit și lipsa vizibilității, provocată de praful dens ridica de copitele cailor.
Lupta a fost însă dramatică. În ciuda șanselor mici de izbândă, romanii au luptat cu disperare, mai ales ''barbarii'' din rândurile acestora. Ammianus Marcellinus ne spune:
''Liniile s-au ciocnit așa cum se lovesc valurile mării de țărm. Peste tot se auzeau strigăte, înjurături și sunetul loviturilor. Coifuri și armuri zăngăneau. Lăncile și bărzile spintecau corpurile. Infanteriștii s-au aruncat în luptă cu săbiile scoase, fără să le pese de viața lor. Iată un măreț barbar: plin de un curaj nemaivăzut, are o față contractată de furie, iar buzele scot un șuierat sinistru. Are o mână tăiată sau străpunsă, este pe marginea morții și se uită la noi cu o privire înfricoșătoare.''
Bătălia a durat până la apus, iar Valens a luptat cu mult curaj împreună cu două unități de elită, ''lancearii'' și ''matiarii''. Aceștia au luptat cu atâta ferocitate încât nimeni nu s-a putut apropia de ei, dar și-au pierdut orice șansă de a scăpa atunci când cavaleria batavă a părăsit câmpul de bătălie. Deoarece goții erau plini de ură și nu lua nici un prizonier, la care se adăuga faptul că șansele de a scăpa erau minime, Valens și soldații săi credincioși au încercat să fugă, dar a fost rănit mortal de o săgeată. Soldații care erau cu el i-au cărat trupul într-o casă a unui țăran din partea locului și au organizat o nouă defensivă în acel loc. După ce au înfrânt un detașament al goților, soldații din garda imperială au fost arși de vii atunci când niște soldați goți, sătui să moară în atacuri nereușite și fără sp știe că trupul lui Valens e chiar în acel loc, au dat foc casei unde aceștia se apărau. Așa a luat sfârșt viața și domnia de 14 ani a lui Valens. Pe locul bătăliei, romanii au pierdut aprox. 14.000 de oameni, aproape întreaga infanterie. În afară de Victor Sarmatul și Richomer, toți ceilalți generali au fost uciși. Ammianus Marcellinus a deplâns soarta acestora și a precizat că de la Bătălia de la Cannae (216 î. Hr.) romanii nu au mai suferit un asemenea dezastru.
Multă vreme s-a susținut că această bătălie a marcat începutul sfârșitului pentru Imperiul Roman și poate este adevărat. Dar acesta a mai rezistat destul de bine cel puțin încă un secol, ceea ce este o mărturie în sine a fapului că bătălia nu a fost un atât de catastrofală pe cât s-ar crede. Din nou îi dăm cuvântul lui Ammianus Marcellinus: ''Bătălia de la Adrianopole a fost începutul tuturor lucrurilor rele pentru Imperiul Roman'', dar, în mod real, câștigurile goților au fost minime. În ciuda acestei victorii, ei nu au reușit mare lucru, deși au încercat să cucerească Adrianopole și alte orașe importante. În cele din urmă, urmașul lui Valens, Teodosie (supranumit cel Mare), a reușit să rezolve problema goților din Peninsula Balcanică, la început prin lupte, apoi prin integrarea lor în armata și administrația romană.
Încă de la început nu a fost o campanie încununată de succes. În toate colțurile părții de Est existau pretendenți la coroana imperială, revoltele fiind la ordinea zilei. Însă cea mai gravă dintre toate a fost cea a lui Procopius, o rudă îndepărtată a defunctului împărat Iulian. Acesta s-a bucurat de o mare influență mai ales în rândul veteranilor lui Iulian, iar Valens a avut mult de furcă în a-și convinge proprii soldați să lupte pentru el.
Romanii și Goții
La nordul Dunării, în fosta provincie romană Dacia, rezidau două ramuri ale neamului goților - tervingi și greuthingi. Relațiile cu romanii au fost când încordate, când pașnice, dar, în 366, regele Athanaric al tervingilor a avut în plan să atace Imperiul, pe fondul veștii că Valens se află în Siria, la granița cu Sassanizii. Însă a auzit de revolta lui Procopius și a devenit aliatul acestuia. Valens s-a întors însă pe neașteptate, în același an, și l-a înfrânt decisiv pe Procopius. I-a tăiat capul și i l-a trimis în dar fratelui său, Valentinian.
Pentru a răzbuna ajutorul pe care Athanaric i l-a oferit lui Procopius, Valens a pus la cale o campanie de pedepsire ce urma să aibă loc la nordul Dunării. În primă fază, tervingii au fugit din fața armatelor romane, iar în următorul an a avut loc o inundație masivă a Dunării. Totuși, Valens a persistat în această campanie și, în 369, i-a învins decisiv într-o bătălie purtată la nord de Dunăre. S-a încheiat un tratat de pace între cele două părți, iar Valens a putut să se întoarcă în Siria și să continue lupta cu Imperiul Sassanid.
Timp de aproximativ 8 ani, tratatul a fost respectat și nu s-a întâmplat nimic notabil între cele două părți, dar în 376, hunii au invadat Dacia, căminul tervingilor și al greuthingilor. Speriați de moarte de acești migratori însetați de sânge, tervingii s-au strâns, cu cățel și purcel, pe malul nordic al Dunării, lansând apeluri disperate către Valens pentru a fi primiți la sud, în Imperiu. Ei acceptau să slujească în armata imperială și să muncească pământul, ca niște buni cetățeni ai Imperiului.
 |
| Războinici goți, în viziunea unui artist contemporan ©Angus McBride |
Valens a acceptat târgul, mai ales că tervingii aveau o bună reputație ca soldați, însă s-a acordat drep de trecere doar unui grup mai restrâns, condus de Fritigern. Cel mai mare, condus de vechiul inamic Athanaric, i-a fost interzisă trecerea la sud de Dunăre. Totuși, în panica cauzată de apropierea hunilor, dar și în confuzia trecerii a mii de oameni dintr-o parte în alta, și tervingii lui Athanaric au trecut granița fără nici o problemă.
După ce au trecut granița, au fost cantonați undeva în jurul orașului Durostorum, unde au trebuit să treacă prin chinurile unei ierni extrem de aspre. Cam în aceeași perioadă, pe malul opus al Dunării au apărut greuthingii, conduși de Alatheus și Saphax. Ei au cerut același lucru - să fie lăsați să treacă la sud de Dunăre, în Imperiu. Romanii însă au refuzat să le acorde accesul, aceștia fiind blocați la nordul Dunării. Trupele de graniță au fost postate pe malul sudic și au patrulat în permanență pentru a opri sau anunța orice trecere sau încercare de trecere abuzivă a graniței
În 376, murmure de revoltă au început să se audă din tabăra tervingilor, ceea ce l-a făcut pe Lupicinius, guvernatorul Traciei, să ordone trupelor mai sus amintite, cele de la graniță, să îi escorteze pe tervingi până la orașul Marcianopolis, acolo unde să îi țină sub pază. Dar mutarea trupelor de la graniță a dat frâu liber greuthingilor, care au trecut Dunărea nestingheriți. I-au urmat pe tervingi și, într-un final, i-au ajuns din urmă și s-au amestecat cu aceștia. Acum problema era de două ori mai mare, goții fiind mult mai numeroși decât se aștepta inițial.
Aici însă a intervenit momentul crucial al întregului episod. Deși Valens a ordonat clar ajutorarea acestor ''refugiați'', dacă putem afirma astfel, corupția și răutatea romanilor și-au spus cuvântul. Goții au fost lăsați să moară de foame, aceștia ajungând să își vândă copiii și soțiile pentru hrană. În special oamenii însărcinați să pună ordine în această situație și să îi asiste cu hrană și furaje, Lupicinus și Maximinus (în alte surse, Maximus), au manifestat o răutate vecină cu nebunia. I-au torturat și le-au vândut alimentele destinate la prețuri exorbitante, pe care nimeni în afară de regi sau nobili nu le puteau plăti. Iată ce spune Iordanes, istoricul roman din secolul VI d.Hr.:
''Foarte curând, foametea și nevoile au lovit tabăra goților. Disperați, prinții Fritigern, Safrac și Alatheus, s-au întâlnit cu Lupicinius și Maximinus și i-au implorat să deschidă o piață, de unde oamenii să poată cumpăra hrană. Cei doi, cu mințile luate de bani și averi, au acceptat. Nu numai că au vândut resturi de la animalele sacrificate pentru ei la suprapreț, dar le-au vândut chiar și carne de câine sau ale altor animale necurate. Prețurile era atât de mari, încât goții își vindeau copiii pentru o bucată de pâine sau câteva kilograme de carne''.
Situația devenea cu fiecare zi de nesuportat, motiv pentru care Fritigern și un alt nobil de frunte, Alavivus, au cerut o nouă întrevedere cu Lupicinus. Acesta i-a primit ostentativ, înfruptându-se din mâncăruri alese și vinuri scumpe în fața oaspeților flămânzi. Potrivit lui Marcellinus, Alavivus și Fritigern i-au cerut provizii și pământuri în care tervingii să se așeze și să trăiască, dar Lupicinius, fiind beat turtă, i-a refuzat. Situația a escaladat până la momentul în care Lupicinius a dat ordin să fie uciși cei doi, dar, în cele din urmă s-a limitat doar la gărzile personale ale acestora. I-a eliberat de Alavivus și Fritigern și le-a cerut să liniștească mulțimea care dădea semne din ce în ce mai mari de nemulțumire. Alavivus se pare că a fost ucis într-o încăierare pe drumul de întoarcere, pentru că informațiile despre el dispar în acest punct.
Ajunși în tabără, cei doi au ridicat stindardul revoltei, goții atacând și jefuind satele și recoltele din jurul orașului Marcianopolis, unde se aflau Lupicinius și Maximinus. Aceștia au încercat să li se opună cu trupele pe care le aveau, dar au fost înfrânți categoric. Timp de doi ani goții au distrus în lung și în lat partea de nord a provinciei Thracia, învingând cu ușurință toate forțele trimise împotriva lor. Au atacat chiar și orașele mari, printre ele Adrianopole, pe care însă nu le-au putut cuceri din cauza lipsei echipamentului de asediu.
Bătălia - preludiu
Situația din Tracia devenea îngrijorătoare, astfel că Valens a decis să ia problema în propriile mâini. A plecat din Antiohia spre Constantinopol, unde a ajuns 30 mai. Între timp, Valens i-a cerut ajutor nepotului său, Grațian, împăratul Vestului începând in 375. Acesta a răspuns afirmativ și era pe cale să îi trimită ajutor, când un atac al alamanilor i-a ținut armata pe loc. În cele din urmă, Grațian i-a înfrânt pe aceștia la Argentoratum și acum era liber să îi trimită ajutoare unchiului său.
Valens nu era prea iubit în Constantinopol. Era un conducător brutal, sadic, dar cel mai rău lucru era faptul că susținea foarte puternic ''erezia'' ariană. Populația îl disprețuia și chiar a fost huiduit când a intrat în capitală, ceea ce a scăzut moralul oamenilor săi. Totuși, armata rămânea loială și puternică. Era cantonată în orașul Melentias și moralul ei a fost întărit de plata soldelor, de laude și aducerea de noi provizii. Aparent, Valens nu a fost prea deranjat de atitudinea populației, fiind mai interesat de alegerea unor comandanți capabili. L-a înlocuit pe Traianus, comandantul infanteriei, cu Sebastianus, un comandant capabil venit din Italia. Traianus a rămas însă în cadrul armatei. A numit în funcții importante și generali precum Victor Sarmatul, un excelent tactician și soldat, dar și Bacurius, un general foarte destoinic din Iberia (Georgia de astăzi).
 |
| Monedă cu chipul împăratului Valens ©deamoneta |
Odată pusă la punct, armata a început să mărșăluiască încet spre Adrianopole. Sebastianus, însoțit de două mii de călăreți echipați ușor, a plecat în recunoaștere. Undeva în jurul jumătății lunii iunie, iscoadele i-au adus la cunoștință că un grup mare de goți sunt în apropiere, încărcați cu multă pradă obținută din jefuirea sistematică a satelor din zană. Sebastianus a pus la cale o ambuscadă și, pe malurile râului Hebrus, i-a atacat și i-a ucis pe majoritatea dintre ei, doar puțini reușind să scape.
Mai mult, vești bune au venit din Vest. Grațian i-a scris unchiului său că se îndreaptă spre Adrianopole cu ajutoare, după ce a reușit să obțină o victorie strălucită împotriva alamanilor. Armata nepotului său s-a pus în mișcare și urma să facă joncțiunea cu cea a lui Valens lângă Adrianopole.
Pe data de 6 august, rapoarte iscoadelor au adus vești cum că ''barbarii'', în număr de 10.000, mărșăluiesc spre Adrianopole, la aproximativ 25 kilometri nord de locația armatei imperiale. Valens a ordonat atunci un marș forțat care, în ciuda terenului dificil, și-a atins obiectivul - armata a ajuns înaintea dușmanului în apropierea marelui oraș, acolo unde Valens a dat ordin să se ridice o tabără puternică cu șanțuri și fortificată cu un rând de căruțe strâns legate între ele.
Cam în aceeași perioadă, Valens l-a primit pe contele Richomer, comandantul gărzii personale a lui Grațian. Acesta îi aducea o scrisoare a lui Grațian care îi cerea unchiului său să nu facă nimic necugetat și să aștepte să ajungă și armata sa la locul de întâlnire. Între timp, însă, armata sa care traversa zona Porților de Fier de astăzi, a fost atacată de alani într-un loc numit Castra Martis. Deși au reușit să câștige, trupele lui Grațian au pierdut timp prețios, care se va dovedi decisiv, după cum vom vedea.
Fritigern era într-o situație ingrată. Nu avea îndeajuns de mulți soldați ca să atace tabăra romană și nici să împiedice joncțiunea celor doi împărați. Atunci el a ordonat trupelor care jefuiau prin împrejurimi să se întoarcă în tabără, asta pentru a evita posibilitatea unor ambuscade de genul celei puse la cale de Sebastianus. Cu aceste trupe proaspete, Fritigern a luat o decizie îndrăzneață - a avansat spre Adrianopole și a atacat orașul Nike, plasându-și armata între Constantinopol și cea a lui Valens.
Mișcările de trupe din tabăra goților au alarmat partea romană, acolo unde s-a ținut un consiliu de război. Victor Sarmatul a opinat că Valens ar trebui să nu riște o bătălie și să aștepte, în schimb, ajutorul nepotului său. Sebastianus, pe de altă parte, îmbătat de succesul obținut pe malul râului Hebrus, a cerut ca trupele să atace imediat. Ammianus Marcellinus precizează că mulți generali din armata sa l-au influențat în modul cel mai greșit cu putință pe Valens atunci când i-au precizat că, în caz de îl va aștepta pe Grațian, va trebui să împartă cu el gloria victoriei. După toate aparențele, Valens îl invidia foarte tare pe tânărul său nepot, mai ales după strălucita victorie obținută împotriva alamanilor.
Cam în același timp, pe 8 august, Fritigern a trimis un sol, cerând pace. În schimbul acesteia, Valens trebuia să cedeze goților nordul Traciei, dar în calitate de ''foederati''. Valens era deja cu moralul foarte ridicat. Nu doar că era convins că îl depășeste numeric pe Fritigern (goții 10.000/romanii 20.000), dar știa că acum mai bine de 10 ani îi învinsese pe goți fără mari probleme. Mai mult, îndrăzneala cererilor era izbitoare. Nici un împărat nu ar fi putut accepta să cedeze un asemenea teritoriu important de bunăvoie.
Convins de faptul că toată armata goților număra 10.000 de oameni, Valens a decis să nu mai aștepte ajutorul lui Grațian și a dat ordinul de atac.
Bătălia
Pe data de 9 august, pe o căldură dogoritoare (peste 37 grade Celsius) și după 20 de kilometri de marș forțat, armata lui Valens a dat, dintr-o dată, nas în nas cu cea a lui Fritigern. Aceasta din urmă era campată pe un deal, într-o tabără bine întărită cu un lanț de căruțe strâns legate una de alta.
Acest întâlnire cu totul neașteptată se datorează faptului că Valens a fost mult prea încrezător și nu a trimis pe nimeni în recunoaștere. Răul însă fusese făcut și nu mai putea da înapoi. În cele din urmă, după mai multe încăierări de mică anvergură, armata romană s-a așezat în ordine de luptă. În centru a fost plasată infanteria (aprox. 2/3 din total), pe flancuri fiind așezată cavaleria. În rezervă, Valens a păstrat un corp de cavalerie format din Batavi, renumiți pentru pentru faptul că erau excelenți călăreți. Totuși, nu s-a dat nici o luptă timp de mai multe ore, iar faptul că goții au dat foc ierburilor dintre cele două armate a adăugat un plus de stres pentru soldații romani. Aceștia sufereau deja de sete și oboseală, la care se adăuga fumul înecăcios al ierbii arse, căldura infernală a soarelui, dar și cea degajată de foc. Între timp, goții se putea odihni liniștiți la umbra dată de căruțele amintite mai sus.
 |
| Planul bătăliei de la Adrianopole ©Elias84 |
Nici Fritigern nu a fost prea înțelept și, la momentul în care armata romană a apărut în fața taberei, el nu avea la dispoziție decât infanteria, într-un număr mult mai mic decât cea romană. Cavaleria greuthingilor, condusă de Alathues și Saphax, nu era la locul bătăliei, fiind plecată după jaf și provizii. În încercarea de a câștiga timp, Fritigern a trimis mai multe oferte de pace, majoritatea fiind respinse cu dispreț de către împărat. În cele din urmă, a acceptat una dintre ele - în schimbul a mai multor ostatici de rang înalt, Fritigern promitea să încerce tot posibilul să câștige oamenii de partea lui și să se încheie pace.
Richomer s-a oferit drept ostatic în mod voluntar, dar nu a mai ajuns în tabăra lui Fritigern. Pe drumul spre tabăra acestuia, cei din garda personală și-au pierdut cumpătul și au atacat fără să primească un ordin direct. Un contraatac al goților i-a împins înapoi către tabără, unde au ajuns panicați și speriați. În acel moment, Valens a ordonat un atac cu toate forțele.
Infanteria nu era bine pregătită, dar s-a organizat cât de repede a putut. Unitățile de cavalerie erau însă în stare de alertă. Au început să avanseze către liniile inamice, dar chiar la jumătatea drumului, pe ambele flancuri ale taberei au apărut călăreții lui Saphax și Athaleus. Aproape 5000 de călăreți au șarjat aproape instantaneu, ''ca un fulger din munți'', potrivit lui Ammianus Marcellinus, creând haos și distrugând totul în calea lor. Având avantajul înălțimii, cavaleria gotă a zdrobit-o fără drept de apel pe cea romană.
Odată cavaleria distrusă, Athaleus și Saphax au ordonat ca infanteria romană să fie atacată din lateral. Confuzia, panica și frica s-au înstăpânit în rândurile acestora, în ciuda faptului că au rezistat eroic. La toate acestea se adăugau valurile de săgeți fără de sfârșit și lipsa vizibilității, provocată de praful dens ridica de copitele cailor.
Lupta a fost însă dramatică. În ciuda șanselor mici de izbândă, romanii au luptat cu disperare, mai ales ''barbarii'' din rândurile acestora. Ammianus Marcellinus ne spune:
''Liniile s-au ciocnit așa cum se lovesc valurile mării de țărm. Peste tot se auzeau strigăte, înjurături și sunetul loviturilor. Coifuri și armuri zăngăneau. Lăncile și bărzile spintecau corpurile. Infanteriștii s-au aruncat în luptă cu săbiile scoase, fără să le pese de viața lor. Iată un măreț barbar: plin de un curaj nemaivăzut, are o față contractată de furie, iar buzele scot un șuierat sinistru. Are o mână tăiată sau străpunsă, este pe marginea morții și se uită la noi cu o privire înfricoșătoare.''
Bătălia a durat până la apus, iar Valens a luptat cu mult curaj împreună cu două unități de elită, ''lancearii'' și ''matiarii''. Aceștia au luptat cu atâta ferocitate încât nimeni nu s-a putut apropia de ei, dar și-au pierdut orice șansă de a scăpa atunci când cavaleria batavă a părăsit câmpul de bătălie. Deoarece goții erau plini de ură și nu lua nici un prizonier, la care se adăuga faptul că șansele de a scăpa erau minime, Valens și soldații săi credincioși au încercat să fugă, dar a fost rănit mortal de o săgeată. Soldații care erau cu el i-au cărat trupul într-o casă a unui țăran din partea locului și au organizat o nouă defensivă în acel loc. După ce au înfrânt un detașament al goților, soldații din garda imperială au fost arși de vii atunci când niște soldați goți, sătui să moară în atacuri nereușite și fără sp știe că trupul lui Valens e chiar în acel loc, au dat foc casei unde aceștia se apărau. Așa a luat sfârșt viața și domnia de 14 ani a lui Valens. Pe locul bătăliei, romanii au pierdut aprox. 14.000 de oameni, aproape întreaga infanterie. În afară de Victor Sarmatul și Richomer, toți ceilalți generali au fost uciși. Ammianus Marcellinus a deplâns soarta acestora și a precizat că de la Bătălia de la Cannae (216 î. Hr.) romanii nu au mai suferit un asemenea dezastru.
 |
| Valens și ultima sa luptă, în viziunea unui artist contemporan ©Valentina Mustajarvi |
Multă vreme s-a susținut că această bătălie a marcat începutul sfârșitului pentru Imperiul Roman și poate este adevărat. Dar acesta a mai rezistat destul de bine cel puțin încă un secol, ceea ce este o mărturie în sine a fapului că bătălia nu a fost un atât de catastrofală pe cât s-ar crede. Din nou îi dăm cuvântul lui Ammianus Marcellinus: ''Bătălia de la Adrianopole a fost începutul tuturor lucrurilor rele pentru Imperiul Roman'', dar, în mod real, câștigurile goților au fost minime. În ciuda acestei victorii, ei nu au reușit mare lucru, deși au încercat să cucerească Adrianopole și alte orașe importante. În cele din urmă, urmașul lui Valens, Teodosie (supranumit cel Mare), a reușit să rezolve problema goților din Peninsula Balcanică, la început prin lupte, apoi prin integrarea lor în armata și administrația romană.
Comments
Post a Comment